Sumalee. Povești Din Trakaul. Javier Salazar Calle

5

      Josele a venit la biroul meu zâmbitor.

      ─ Ghici, ghici.

      ─ Nu știu, ai nevoie să termin ceva pentru tine înainte de sfârșitul săptămânii? Încerc mă pun la zi cu treaba mea, dar te ajut cum pot.

      ─ Nu! Mult mai bine.

      ─ Spune-mi.

      ─ Sâmbăta asta avem o petrecere la Avalon, unul dintre cele mai tari cluburi. Cel care ți-am spus că e de partea cealaltă a râului, lângă Muzeului de Artă și Știință.

      ─ Omule, nu prea este surpriză. Am impresia că în fiecare sâmbătă avem o petrecere.

      ─ Asta este specială. Este un tribut pentru spanioli expatriați. Va fi plin de spanioli și străini din alte țări. Este șansa ta de a întâlni oameni de toate felurile și din toate părțile!

      ─ Vă cunosc deja pe voi, nu cred că am nevoie de altcineva pentru următorii cinci ani ... am zâmbit fericit să fiu cu ei.

      ─ Da, dar noi trebuie să scăpăm de tine un pic. Ești precum peștele remora care e atașat de rechini. Uneori avem nevoie de libertate. Dacă înțelegi ce vreau să spun.

      ─ Dacă vreți să vă las în pace doar trebuie să-mi spuneți, nenorociților.

      ─ Glumeam! Doar ști. Dar nu e nimic rău să cunoști oameni noi și să te îmbeți puțin.

      ─ Da omule, știu. M-am săturat să plâng prin colțuri ca un fraier. Să vedem dacă putem cunoaște un trio de australiene frumoase care au nevoie de afecțiune. Că de spaniole sunt sătul pentru o bună perioadă de timp. De ce am nevoie este un pic de exercițiu de pelvis. Înțelegi ce vreau să spun –am spus făcând o mișcare indiscretă înainte și înapoi.

      ─ Așa da! Hai să-i spunem lui Damaso și să ne organizăm.

      M-am ridicat și ne-am dus să-i spunem planul lui Damaso. Sâmbăta asta distrugem Singapore.

      Restul săptămânii mi s-a părut etern. Toată lumea din jurul nostru vorbea despre această mare petrecere pentru spanioli. Toți făceau planuri și râdeau gândindu-se la lucrurile pe care le vor face. Am ieșit să alergăm, toți trei cu Diego, câteva seri încercând să eliberăm tensiunea și să ne concentrăm pentru o vreme la altceva, dar toate eforturile au fost fără succes; și picioarele ne-au durut toată săptămâna. Inclusiv meciul de baschet cu liga companiei a fost doar o scuză să vorbim despre același lucru.

      În cele din urmă s-a făcut sâmbătă. Petrecerea era seara târziu. Așa că de dimineața m-am trezit devreme și am coborât la sala de sport pentru un timp. Picioarele îmi erau zdrobite, dar încă trebuia să-mi lucrez brațele. Apoi m-am dus cu Diego la un matineu la Golden Village Cinema, la doar cincisprezece minute de mers de la birou. Aveau săli cu scaune mari, mult spațiu pentru a-ți întinde picioarele și, ocazional, aveau cicluri de filme clasice. Puneau unele dintre cele mai bune filme științifico-fantastice și Diego și eu am cumpărat abonamentul pentru toate. Nu exista preț să putem vedea din nou Alien, Războiul Stelelor, Dune sau Blade Runner pe ecran gigant. Ambii eram fani ai genului.

      După film, în acea zi fusese Matrix, am mâncat la un restaurant fast-food numit Mos Burger, care, după cum sugerează numele era specializat în hamburgeri. Era săptămâna de hamburger japonez și aveau unele cu ingrediente foarte ciudate, cum ar fi sos de soia sau miso. Mă rog, nu prea m-a impresionat. Ce s-a întâmplat cu un hamburger bun cu brânză, roșii și ceapă? Apoi ne-am dus fiecare la casa lui să facem duș și să ne pregătim pentru petrecere, care începea la scurt timp, la ora șapte.

      Când am ajuns acasă Damaso și Josele erau în plină febră de pregătire. Josele era înțepenit în fața oglinzii din baie cu micul lui moț, care îi dădea un aer de „Rege“ și Damaso se uita la hainele din dulap atât de concentrat că părea că joacă cel mai dificil joc de șah din istorie. Am profitat și am făcut un duș și am ales niște haine elegante, dar nu am exagerat. Nu voiam să contrastez, dar nici să arăt ca un dandi. Când am fost gata, am coborât, unde ne aștepta taxiul comandat, și am plecat spre petrecere. În cincisprezece minute am fost la ușă.

      Intrarea era o structură de sticlă cu numele Avalon în litere fluorescente. Era în Marina Bay, și panorama de parte cealaltă a golfului, inclusiv zgârie-norii unde lucram, era minunată, cu toate clădirile înalte iluminate. Mai frumos decât Manhattanul în New York, văzut din Brooklyn pe timp de noapte. Am intrat când abia începea, așa că încă nu era multă lume și am putut alege un loc bun. La petreceri era ca în marketingul pe internet. Cele trei chei erau poziționare, poziționare și poziționare. Interiorul avea un aer de navă industrială și cu toate luminile și muzica îmi amintea de mișcarea cyberpunk, la fel ca atmosfera filmului Blade Runnerpe care eu și Diego urma să-l vedem săptămâna următoare. În spate, pe o scenă cu multe puncte de lumină pe perete, care se stingeau și se aprindeau, era DJ-ul care punea muzică electronică sau ceva de genul. Numele lui nu îmi spunea nimic, dar adevărul era că muzica nu era forțele meu. Mai bine zis nu aveam nici o idee. Oricum, părea să fie cunoscut aici, pentru că în momentul când a fost anunțat oamenii au luat-o razna.

      Treptat au venit și colegii de servici până când la un moment dat eram peste douăzeci. Dar, spanioli doar cinci: Teresa, Damaso, Josele, Diego și eu. Era ciudat să vorbesc în engleză cu prietenii mei spanioli, dar o făceam din curtoazie pentru cei care nu vorbeau spaniolă. Am băut și dansat, râs și spus povești amuzante despre întâmplări de acolo. Cam 80% dintre cei de la petrecere eram expatriați sau, cel puțin, păream occidentali. Multe grupuri vorbeau spaniolă.

      În grupul nostru au apărut niște spanioli pe care nu îi cunoșteam. Doi băieți și două fete. Damaso, desigur, cunoștea pe toată lumea așa că mi i-a prezentat.

      ─ David, el este Nacho. Nu știu dacă ai auzit de fotograful Ignacio Insua.

      ─ Nu, dar nici nu știu nimic despre lumea fotografiei.

      ─ Mă rog. Este el. Josele l-a cunoscut la o expoziție de fotografie în urmă cu câteva săptămâni. În Spania a expus în mai multe muzee și centre de artă. Apoi, o actriță cunoscută pe plan local l-a întâlnit și a venit aici cu ea să-u facă un portofoliu și de atunci este aici. Este fotograf de celebrități și evenimente majore în Singapore. În plus un bun jucător de golf, desigur.

      ─ Încântat Nacho. Acum înțeleg cum l-ai cunoscut pe Damaso. Sper să triumfez aici și să fi fotograful meu, pentru că la golf nu cred că ne vedem. Mie îmi plac sporturi de acțiune.

      ─ Desigur, ar fi grozav. Un client spaniol care să poată plăti rate mele nu ieftine. O plăcere David.

      ─ Pot pilota o barcă pentru o sesiune de fotografii să scot un ban în plus.

      ─ Vorbești serios? Uneori facem portofolii și reclame pe bărci. Din când în când am nevoie de un șofer.

      ─ Desigur, am spus zâmbind că a folosit cuvântul șofer în loc de pilot. Am titlul de Căpitan de Iaht. Iubesc navigația. Poți conta pe mine oricând. Orice legat de navigație mă încântă.

      ─ Te voi ține minte.

      Damaso a continuat cu prezentările.

      ─ Aceste două brunete atât de frumoase sunt un cuplu și se numesc Elena și Rachel. Au o patiserie de produse fără gluten.

      ─ Bună, două săruturi, nu? De ce ați venit în Singapore?

      ─ Ne doream să vizităm altă țară și am văzut că aici aveau aceeași celiaci ca peste tot, dar nu au multe magazine pentru ei –a explicat Elena în timp ce eu îi dădeam două sărutări lui Rachel.

      ─ Am un prieten celiac în Madrid. Unele dintre dulciurile pe care