Sumalee. Povești Din Trakaul. Javier Salazar Calle

în dreapta de la intrare scria Spanish Village 56-88 Farrer Road și ceea ce am presupus că era aceeași lucru în caractere chinezești. După câteva cuvinte cu gardianul de la punctul de control de securitate, a intrat în complex și s-a oprit. Am plătit cu dolarii Singaporezi aduși din Spania și a plecat.

      M-am uitat din nou la hârtia unde aveam scrisă adresa. Eram în locul potrivit. Am început să merg cu tot bagajul în căutarea ușii. Complexul era format dintr-un grup de clădiri de culoare bej cu țiglă roșie pe fiecare terasă. Aveau patru etaje incluzând parterul și formau o elipsă. Între ele era o piscină destul de mare, un loc de joacă, locuri de parcare, două terenuri de tenis, o zonă de grătar ... Era clar că aici complexele erau bine organizate, nu ca apartamentul meu trist în care locuiam în timp ce căutam o casă mai bună să locuiesc cu fosta. Fosta mea, Cristina. Ea era acum la mii de kilometri depărtare de mine și, deși aveam momente când o simțeam dureros de aproape, chiar și cu o intensitate înspăimântătoare, trebuia să o uit. Eram deja sătul de atâta durere, de a-mi plânge de milă și de o silă neobișnuită. Trebuia să mă bucur de viață din nou. Îmi doream să fiu acel David nebun de înainte de a o cunoaște; fără rețineri, fără compromisuri, fără a fi nevoie să răspund cuiva. Cel puțin să cunosc femei și să se ne distrăm fără obligații.

      În timp ce căutam ușa clădirii, am fost interceptat de un om cu trăsături asiatice care m-a întrebat într-o engleză foarte ciudată unde merg. Am presupus că era cineva de la întreținere sau așa ceva. I-am spus că eram un nou chiriaș și i-am dat adresa. Asta l-a liniștit. Mi-a dat mâna, mi-a scuturat-o încântat și cu un zâmbet pe față și m-a condus la ușa clădirii mele ajutându-mă cu o valiză. A sunat la apartamentul meu și când cineva a răspuns, o voce care îmi era familiară, i-a spus că noul chiriaș a sosit. Am reflectat un moment la cât de deștept a fost, cum în loc să mă contrazică, m-a însoțit la ușă să confirme ceea ce i-am spus cu colegii mei de apartament. Când vocea a confirmat că mă aștepta, a fost mulțumit, și-a luat la revedere de la mine și am intrat în ceea ce va fi noua mea casă pentru cel puțin următoarele șase luni. Sau cel puțin asta am crezut.

      Am sunat și am împins ușa. Am fost uimit. Mi s-a părut că am recunoscut vocea lui Josele, care îmi era coleg, un prieten cu care lucrasem timp de trei ani cot la cot, după care la terminarea proiectului plecase în Statele Unite, împreună cu alt coleg, să lucreze la alt proiect. Ne-am înțeles foarte bine de la început. Am fost trist când proiectul s-a finalizat și ne-am despărțit, dar am menținut legătura și ne-am văzut ori de câte ori s-a întors în Spania.

      La ușa apartamentului așteptându-mă, după cum am bănuit, era Josele. Nu se schimbase deloc, cu părul ca un moț, o imitație proastă a lui Elvis Presley. Am lăsat valiza și rucsacul jos și l-am îmbrățișat încântat.

      ─ Josele? Tu ești?

      ─ Surpriză! Intră și îți spunem. Uite cine e aici, mi-a spus și a deschis ușa larg.

      ─ Damaso!

      Am alergat și l-am îmbrățișat ridicându-l în aer. Damaso era colegul cu care compania îl trimisese pe Josele în Statele Unite. Era un pic ciudat, dar o față familiară până la urmă. Ziua nu putea începe mai bine având aceste două personaje drept colegi de apartament.

      ─ Dar, ce faceți aici? Nu erați în America?

      ─ Da, am fost, spuse Damaso. Proiectul s-a încheiat și ne-au trimis aici nu de mult. Valentin ne-a spus că vii, dar nu a vrut să-ți spunem ca să îți facem o surpriză.

      ─ Și ce surpriză băieți! Nu se putea mai bine. Împreună din nou și de data aceasta împărțind un apartament. Singapore pregătește-te!

      ─ Da! A strigat Josele entuziasmat. Putem face sport împreună din nou. Damaso și eu ieșim la alergat de două ori pe săptămână și suntem într-o ligă de baschet de expatriați. Deja te-am înscris în echipă.

      ─ Minunat! Am răspuns. Cel puțin nu mă voi îngrășa și voi cunoaște alți oameni. Bine, spuneți-mi cum e viața aici.

      ─ Diego și Tere sunt și ei aici, spuse Damaso.

      ─ Da! Este minunat, toată gașca din nou împreună. Nu am crezut că vom mai lucra împreună la un proiect.

      ─ Da, și noi știm ceva ce nu știi ...

      ─ Presupun că este că Diego, de asemenea, este în echipa de baschet.

      ─ Da, este, dar nu e asta.

      ─ Atunci?

      ─ Sunt împreună.

      ─ Ce spui! Tere și Diego? De când?

      ─ Asta nu știm pentru că nu ne-au spus imediat, dar cu siguranță de înainte de a veni aici, așa că cel puțin două luni.

      ─ Nu am suspectat; cu toate că, de fapt, dacă te gândești, da, sunt foarte compatibili pentru modul lor de a fi. Mă bucur pentru ei! Ce urmează atunci?

      Josele și Damaso mai întâi mi-au arătat casa. Avea trei dormitoare și două băi. Eu voi împărți baia cu Josele. Aparent, Damaso a insistat să aibă una doar pentru el și lui Josele nu-i păsa. Sufrageria și bucătăria erau spațioase. Casa avea internet Wi-Fi și o terasă închisă, de unde se vedea piscina. De asemenea mi-au spus că, complexul avea securitate 24 de ore. Omul cară mă interceptase în grădina era de origine chineză și se numea Nan Shao și era persoana de întreținere în timpul zilei. Noaptea era un malaez numit Datuk Musa. De asemenea aveam o sală de gimnastică, o saună și un teren de squash la parter, și o grădină cu mai multe grătare pe care le văzusem mai devreme, pentru a putea avea un picnic, fără a fi nevoit să părăsești clădirea. Deși sufrageria avea un televizor mare, fiecare cameră avea unul mai mic, aer condiționat, un birou cu un scaun și un dulap mare pentru haine. Nu știu dacă restul oamenilor din țară au case identice, dar nivelul de trai aici părea uimitor. Aveam două centre comerciale la douăzeci de minute de mers pe jos; cu tot felul de restaurante, magazine alimentare și de îmbrăcăminte, bănci și locuri de distracție. Locația noastră era perfectă.

      Apoi mi-au spus lucruri utile despre transport în oraș. Metroul se numea MRT și avea patru linii de la nord la sud și de la est la vest. De asemenea erau autobuze și taxiurile se foloseau frecvent pentru că erau destul de ieftine. Compania îmi dădea o cartelă de transport pe care o puteam folosi atât pentru MRT cât și pentru autobuze. Birourile companiei se aflau la gura de vărsare a râului Singapore și aproape de un parc urban mare numit Fort Canning Park. Pentru a ajunge la servici foloseam autobuzul. Aveam o linie directă și în mai puțin de patruzeci de minute ajungeam la birou.

      Programul de lucru era ca peste tot. În Singapore, în mod normal se lucra patruzeci și patru de ore pe săptămână și aveau paisprezece zile de concediu, deși, noi din fericire, vom avea aceleași vacanțe ca în Spania. Singapore avea o cultură de lucru complet diferită de Spania. În Spania nu cred că e posibil să stabilească patruzeci și patru de ore pe săptămână și doar două săptămâni de vacanță.

      Josele mi-a dat o pungă cu o cutie.

      ─ Ce este ?

      ─ Un cadou din partea companiei. Este mobilul tău pentru Singapore. Aici ai telefonul, cartela SIM și instrucțiuni pentru a te conecta cu toate aplicațiile companiei, deși, de fapt, singura utilă este e-mailul. Luni la servici îți vor da laptopul.

      ─ Bine, mulţumesc mult. Mai târziu îmi explicați cum sunt tarifele și apelurile pentru Spania. Și, mâncarea? Ce mâncați? Meniu? În restaurante ca în Spania?

      ─ Păi, există multe opțiuni -spuse Josele. Foarte rar se mănâncă în restaurante, deoarece sunt foarte scumpe. În mod normal se mănâncă în cantina clădirii unde lucrezi, în centre Hawker, care sunt grupuri de bucătării cu un contoar mic cu o zonă comună de mese, în cafenele, care sunt ca centrele