Dispărută fără urme. Блейк Пирс

făcând asta, își smulse ciulinii de pe pantaloni. Nu se grăbi. Nu se opri până nu plecă de acolo eliberat și curat. Și aproape că-l putea auzi rostind cu voce tare exact aceleași cuvinte ca și ea.

      „Ce pacoste.”

      Da, își făcuse timp până și să-și smulgă ciulinii de pe el.

      Riley trase aer în piept și deschise brusc ochii. Învârtind ciulinul în mână, observă ce lipicios era și că țepii erau suficient de ascuțiți ca să înțepe până la sânge.

      „Adună ciulinii ăștia,” ordonă ea. „S-ar putea să putem culege puțin ADN de pe ei.”

      Ochii lui Bill se făcură mari, și scoase imediat o pungă cu fermoar și o pensetă. În timp ce se apucă de treabă, mintea lui Riley intră în hiperactivitate, nefiind gata încă.

      „Ne-am înșelat de la început,” spuse ea. „Asta nu e a doua crimă. E a treia.”

      Bill se opri și se uită la ea, consternat.

      „De unde știi?” întrebă Bill.

      Întregul corp al lui Riley se încordă în încercarea ei de a-și stăpâni tremuratul.

      „S-a perfecționat prea mult. Și-a încheiat ucenicia. Este un profesionist acum. Abia acum își intră în ritm. Își iubește munca. Nu, asta e a treia oară, cel puțin.”

      Gâtul i se uscă și Riley înghiți cu greu.

      „Și nu va mai dura mult până la următoarea.”

      Capitolul 7

      Bill se trezi într-o mare de ochi albaștri, niciunul din ei adevărați. Nu obișnuia să aibă coșmaruri despre cazurile sale, și nu avea unul acum – dar era izbitor de asemănător. În mijlocul magazinului de păpuși, ochi mici albaștri erau pur și simplu peste tot, toți larg deschiși și strălucind și alerți.

      Buzele roșii rubinii ale păpușilor, majoritatea zâmbind, îl perturbau de asemenea. La fel și părul artificial pieptănat cu minuțiozitate, atât de rigid și imobil. Observând toate aceste detalii, Bill se întrebă cum putuse rata intenția criminalului – să-și facă victimele să arate cât mai mult ca niște păpuși. A avut nevoie de Riley ca să facă legătura.

      Doamne ajută că s-a întors, se gândi el.

      Cu toate acestea, Bill nu putea să nu-și facă griji pentru ea. Fusese uluit de munca ei extraordinară de la Mosby Park. Dar apoi, când o conduse acasă, păru epuizată și demoralizată. Nu-i adresă aproape nicio vorbă tot drumul. Poate fusese prea mult pentru ea.

      Chiar și așa, Bill își dorea ca Riley să fi fost acolo cu el. Ea hotărâse că cel mai bine era să se separe pentru a acoperi mai mult teren mai repede. Nu putea contrazice asta. Îl rugă să se ocupe de magazinele de păpuși din zonă, în timp ce ea avea să reviziteze locul crimei de care se ocupaseră acum șase luni.

      Bill se uită în jur și, simțindu-se depășit de situație, se întrebă ce ar fi zis Riley despre acest magazin. Era cel mai elegant dintre cele pe care le vizitase astăzi. Aici, pe marginea autostrăzii Capital Beltway, veneau probabil mulți clienți sofisticați din districtele bogate din nordul Virginiei.

      Se plimbă prin magazin și aruncă o privire. O păpușă fetiță îi atrase atenția. Cu zâmbetul său larg și pielea palidă, îi aminti în mod special de ultima victimă. Deși era complet îmbrăcată cu o rochie roz cu multă dantelă pe guler, manșete și tiv, stătea într-o poziție tulburător de similară.

      Deodată, Bill auzi o voce venind din dreapta sa.

      „Cred că nu vă uitați în raionul potrivit.”

      Bill se întoarse și se trezi față în față cu o femeie voinică și măruntă, cu un zâmbet cald. Ceva din înfățișarea ei îi spuse că ea se ocupa de locul acela.

      „De ce spuneți asta?” întrebă Bill.

      Femeia chicoti.

      „Pentru că nu aveți fiice. Pot să ghicesc de la o poștă un bărbat care nu are fiică. Nu mă întrebați cum, e un fel de instinct, presupun.”

      Bill fu uimit de intuiția sa și profund impresionat.

      Îi întinse mâna lui Bill.

      „Ruth Behnke,” spuse ea.

      Bill îi strânse mâna.

      „Bill Jeffreys. Să înțeleg că este magazinul dumneavoastră.”

      Chicoti din nou.

      „Văd că și dumneavoastră aveți un fel de instinct,” spuse ea. „Încântată de cunoștință. Dar aveți băieți, nu-i așa? Trei, dacă ar fi să ghicesc.”

      Bill zâmbi. Instinctul ei era destul de ascuțit, într-adevăr. Bill presupuse că ea și Riley ar fi făcut companie bună.

      „Doi,” răspunse. „Dar al naibii de aproape.”

      Femeia chicoti.

      „Câți ani?” întrebă ea.

      „Opt și zece.”

      Aruncă o privire în jur.

      „Nu știu dacă am mare lucru pentru ei aici. A, de fapt, am câțiva soldăței cam demodați pe raionul următorul. Dar băieților nu le mai plac lucrurile astea, nu-i așa? Numai jocuri video în ziua de azi. Și violente, chiar.”

      „Din păcate așa e.”

      Miji ochii spre el și îl calculă.

      „Nu ați venit ca să cumpărați o păpușă, nu-i așa?” întrebă ea.

      Bill zâmbi și dădu din cap.

      „Sunteți pricepută,” răspunse el.

      „Sunteți polițist, poate?” întrebă ea.

      Bill râse încet și își scoate insigna.

      „Nu chiar, dar bună bănuială.”

      „O, vai!” spuse ea îngrijorată. „Ce vrea FBI-ul de la locșorul meu? Sunt cumva pe vreo listă?”

      „Oarecum,” spuse Bill. „Dar nimic alarmant. Magazinul dumneavoastră a reieșit în căutările noastre de magazinele din zonă care vând păpuși de colecție și anticariat.”

      De fapt, Bill nu știa exact ce căuta. Riley îi sugerase să verifice câteva astfel de locuri, presupunând că ar fi fost frecventate de criminal – sau că acesta le-ar fi vizitat măcar cu o anumită ocazie. La ce se aștepta, Bill nu știa. Se aștepta ca însuși criminalul să fie acolo? Sau că unul din angajați întâlnise criminalul?

      Era de îndoit. Și chiar dacă l-ar fi întâlnit, era de îndoit că l-ar fi recunoscut ca fiind un criminal. Probabil că toți bărbații care veneau aici, dacă venea vreunul, erau bizari.

      Mai degrabă Riley încerca să-l ajute să pătrundă mai mult în mintea criminalului, în felul său de a privi lumea. Dacă asta era, Bill se gândi că va fi mai mult dezamăgită. El nu avea, pur și simplu, mintea ei, sau talentul de a intra cu ușurință în mintea criminalilor.

      I se părea că încerca marea cu degetul. Erau zeci de magazine de păpuși în raza lor de căutare. Ar fi fost mai bine, se gândi el, să-i lase pe criminaliști să depisteze producătorii de păpuși. Deși, până în prezent, nu găsiseră nimic.

      „V-aș întreba ce fel de caz este acesta,” spuse Ruth,