Dispărută fără urme. Блейк Пирс

ce să-i povestească femeii? Părea atât de drăguță, magazinul său atât de curat și inocent încât Bill nu dori să o supere cu ceva atât de sinistru și șocant ca un criminal în serie obsedat de păpuși.

      Totuși, voia să știe ceva.

      „Spuneți-mi,” zise Bill. „Câte vânzări faceți către adulți – vreau să spun oameni mari fără copii?”

      „O, acelea sunt majoritatea vânzărilor mele, pe departe. Pentru colecționari.”

      Bill era intrigat. Nu s-ar fi gândit niciodată la asta.

      „De ce credeți că se întâmplă asta?” întrebă el.

      Femeia zâmbi cu un zâmbet ciudat, distant, și vorbi cu o voce blândă.

      „Pentru că oamenii mor, Bill Jeffreys.”

      Acum Bill era cu adevărat surprins.

      „Poftim?” spuse el

      „Pe măsură ce îmbătrânim, pierdem oameni. Prietenii și cei dragi mor. Purtăm doliu. Păpușile opresc timpul în loc. Ne fac să ne uităm suferința. Ne mângâie și ne consolează. Uitați-vă în jur. Am păpuși care au mai bine de un secol, iar altele aproape noi. În cazul unora cel puțin, nici nu le puteți distinge. Sunt eterne.”

      Bill privi în jur, oripilat de toți acei ochi vechi de un secol care îl priveau înapoi, întrebându-se față de câți oameni trăiseră mai mult aceste păpuși. Se gândi la ce fuseseră martore – dragoste, furie, ură, tristețe, violență. Și cu toate astea priveau fix cu aceeași expresie absentă. Nu aveau niciun sens pentru el.

      Oamenii ar trebui să îmbătrânească, se gândi el. Ar trebui să fie bătrâni și ridați și cu părul alb, cum era el, având în vedere toată întunecimea și oroarea care exista în lume. Având în vedere tot ce văzuse, ar fi fost un păcat, se gândi el, să fi arătat încă la fel. Scenele crimelor se cufundaseră în el ca o ființă, îi tăiară dorința de a rămâne tânăr mereu.

      „Și mai sunt și – nu în viață,” spuse într-un final Bill.

      Zâmbetul îi deveni dulce amar, aproape compătimitor.

      „Este asta oare adevărat, Bill? Majoritatea clienților mei nu cred asta. Nici eu nu sunt sigură că asta cred.”

      O tăcere stranie se așternu. Femeia o rupse cu un chicot. Îi oferi lui Bill o broșură colorată cu poze cu păpuși.

      „Întâmplarea face să mă duc la o viitoare convenție în D.C. Poate ați dori să mergeți și dumneavoastră. Poate v-ar da niște idei cu privire la ceea ce căutați.”

      Bill îi mulțumi și părăsi magazinul, recunoscător pentru pontul despre convenție. Spera ca Riley să îl însoțească. Bill își aminti că trebuia să-i interogheze pe senatorul Newbrough și pe soția sa în această după-amiază. Era o întâlnire importantă – nu numai deoarece senatorul ar fi putut avea informații prețioase, dar și din motive diplomatice. Newbrough făcea viața cu adevărat dificilă pentru Birou. Riley era agentul potrivit pentru a-l convinge că făceau tot ce era cu putință.

      Dar oare se va duce? se întrebă Bill.

      Îi părea foarte ciudat că nu putea fi sigur. Până acum șase luni, Riley era singura persoană de încredere din viața lui. Își pusese întotdeauna cu încredere viața în mâinile ei. Dar evidenta sa suferință îl îngrijora.

      Mai mult de atât, îi era dor de ea. Oricât de intimidat ar fi fost uneori de mintea ei ageră, avea nevoie de ea pentru un astfel de caz. În ultimele șase săptămâni își dădu seama că avea nevoie și de prietenia ei.

      Sau, în adâncul sufletului, era mai mult de atât?

      Capitolul 8

      Riley conducea pe autostrada cu două benzi, sorbind din băutura energizantă. Era o dimineață însorită, caldă, geamurile erau lăsate și mirosul cald al fânului strâns umplea aerul. Pășunile de o mărime modestă din jur erau presărate de cirezi, și munți mărgineau ambele capete ale văii. Îi plăcea aici.

      Dar își reaminti că nu venise aici ca să se simtă bine. Avea treabă de făcut.

      Riley coti pe un drum de pietriș, bine bătut, și după un minut sau două, ajunse la o intersecție. Coti spre parcul național, conduse pe o scurtă distanță, apoi opri mașina pe marginea înclinată a șoselei.

      Ieși din mașină și traversă o zonă deschisă spre un stejar viguros care se afla în colțul nord estic.

      Acesta era locul. Aici fusese găsit corpul Eileenei Rogers – sprijinit oarecum stângaci de copac. Ea și Bill fuseseră împreună acolo acum șase luni, Riley începu să recreeze scena în minte.

      Cea mai mare diferență era vremea. Atunci era jumătatea lui decembrie, și aprig de frig. Un strat fin de zăpadă acoperea pământul.

      Du-te înapoi, își spuse ea. Du-te înapoi și simte.

      Respiră adânc, inspirând și expirând, până își imagină că putea simți un frig usturător traversându-i traheea. Aproape că putea să vadă nori denși de gheață formându-se cu fiecare suflare.

      Cadavrul gol înghețase beton. Nu era ușor de distins care din multiplele leziuni corporale erau răni de cuțit și care erau crăpături și fisuri cauzate de ger.

      Riley evocă scena, până la cel mai mic detaliu. Peruca. Zâmbetul pictat. Ochii cusuți deschiși. Trandafirul artificial zăcând în zăpadă între picioarele crăcănate ale cadavrului.

      Imaginea din mintea ei era acum suficient de vie. Acum trebuia să facă ce făcuse ieri – să-și facă o idee despre experiența criminalului.

      Din nou, închise ochii, se relaxă, și păși în abis. Primi cu brațele deschise acea senzație de amețeală, de năucire, pe măsură ce aluneca în mintea criminalului. Cât de curând, avea să fie cu el, în el, să vadă exact ce vedea el, să simtă exact ce simțea el.

      Conducea noaptea spre acel loc, nici pe departe încrezător. Privea șoseaua nervos, făcându-și griji de gheața de sub roți. Dacă pierdea controlul și patina într-un șanț? Avea un cadavru la bord. Ar fi fost prins cu siguranță. Trebuia să conducă cu grijă. Sperase ca a doua crimă să fie mai ușoară decât prima, dar tot cu nervii la pământ era.

      Opri vehiculul chiar aici. Târî corpul femeii – deja gol, presupuse Riley – în aer liber. Dar se înțepenise deja de la rigor mortis. Nu luase asta în calcul. Îl frustră, îi zdruncină încrederea de sine. Ca să fie și mai rău, nu vedea prea bine ce făcea, nici măcar în bătaia farurilor pe care le direcționase spre copac. Noaptea era mult prea întunecată. Își notă în gând să facă treaba asta pe zi data viitoare, dacă ar fi fost posibil.

      Trase de corp până la copac și încercă să-l așeze în poziția pe care și-o imaginase. Nu arăta prea bine. Capul femeii era înclinat spre stânga, înghețat acolo în rigor mortis. Îl smuci și răsuci. Chiar și după ce îi rupse gâtul, tot nu reușea să-l facă să privească drept înainte.

      Și cum avea să-i crăcăneze picioarele corespunzător? Unul din picioare era extrem de îndoit. Nu avusese de ales decât să ia ranga din portbagaj și să-i spargă șoldul și rotula. Apoi răsuci piciorul pe cât de bine putu, dar nu era satisfăcut.

      În final, îi puse conștiincios panglica în jurul gâtului, peruca pe cap și trandafirul în zăpadă. Apoi se întoarse la mașină și plecă. Era dezamăgit și demoralizat. Îi era și teamă. Cu toată neîndemânarea sa, oare lăsase indicii fatale în urmă? Derulă în minte în mod obsesiv toate acțiunile pe care