Dispărută fără urme. Блейк Пирс

starea de față, nu-i scăpa nimic.

      „Nu ascund nimic,” spuse Bill, ridicând plicul și punându-l pe masă. „Doar ceva despre care aș vrea să discut cu tine.”

      Riley zâmbi larg. Era evident că știa foarte bine de ce venise de fapt să o vadă.

      „Arată-mi,” spuse ea, apoi adăugă, aruncând o privire neliniștită spre April, „Vino, hai să ieșim în spate. Nu vreau să vadă.”

      Riley își scoase papucii și păși desculță în grădină înaintea lui Bill. Se așezară la o masă de picnic din lemn, roasă de vreme, care fusese acolo dinainte ca Riley să se mute în casă, iar Bill privi în jur curtea mică și singurul ei copac. Erau păduri de toate părțile. Asta îl făcu să uite că era măcar în apropierea unui oraș.

      Prea izolat, se gândi el.

      Nu i se păruse niciodată un loc potrivit pentru Riley. Micuța casă în stil fermier era la douăzeci și cinci de kilometri în afara orașului, dărăpănată și foarte mediocră. Accesul se făcea dintr-un drum secundar, cu nimic altceva în jur în afară de păduri și pășuni. Nu că ar fi crezut vreodată că viața în suburbie i se potrivea. Îi era greu să și-o imagineze în cercul petrecerilor de cocktail. Cel puțin, putea totuși să conducă până în Fredericksburg și de acolo să ia trenul companiei Amtrak până în Quantico când se întorcea la serviciu. Când încă mai putea lucra.

      „Arată-mi ce ai,” spuse ea.

      Etală rapoartele și fotografiile pe masă.

      „Ții minte cazul Daggett?” întrebă el. „Ai avut dreptate. Criminalul nu terminase.”

      Bill văzu cum Riley făcu ochii mari în timp ce se uită în amănunt peste poze. O tăcere lungă se așternu în timp ce studia intens documentele, și Bill se întrebă dacă nu cumva de asta avea nevoie ca să se întoarcă – sau dacă asta o va da înapoi.

      „Deci ce crezi?” întrebă el într-un sfârșit.

      Din nou tăcere. Nu își dezlipi nici acum ochii de pe documente.

      În cele din urmă, își ridică privirea, iar atunci Bill fu șocat văzându-i ochii înlăcrimați. Nu o mai văzuse plângând până atunci, nici măcar în cele mai dure situații, nas în nas cu un cadavru. Asta nu era cu siguranță Riley pe care o cunoștea el. Criminalul ăla îi făcuse ceva, ceva mai mult decât știa el.

      Înghiți un suspin.

      „Mi-e frică, Bill,” spuse ea. „Mi-e atât de frică. Tot timpul. De tot.”

      Îl duru inima să o vadă așa. Bill se întreba unde dispăruse vechea Riley, singura persoană pe care se putea baza să fie mai puternică decât el, punctul său de sprijin în vremuri grele. Îi era nespus de dor de ea.

      „E mort, Riley,” spuse el, cu cel mai încrezător aer pe care și-l putu aduna. „Nu te mai poate răni.”

      Riley dădu din cap.

      „Nu ai de unde să știi.”

      „Sigur că știu,” răspunse el. „I-au găsit corpul după explozie.”

      „Nu l-au putut identifica,” spuse ea.

      „Știi că el era.”

      Plecă fața și își ascunse lacrimile cu o mână. Bill îi strânse mâna cealaltă peste masă.

      „Ăsta e un caz nou,” spuse el. „Nu are nimic de-a face cu ce ți s-a întâmplat ție.”

      Riley dădu din cap.

      „Nu contează.”

      Încet, plângând, ridică brațul și îi înmână documentul, ferindu-și privirea.

      „Îmi pare rău,” spuse ea, uitându-se în jos, ținându-l cu mâna tremurândă. „Cred că ar trebui să pleci,” adăugă ea.

      Bill, consternat, întristat, întinse mână și luă înapoi documentul. În vecii vecilor nu s-ar fi așteptat la un asemenea deznodământ.

      Bill rămase pe loc o clipă, luptându-se împotriva propriilor lacrimi. Într-un final, îi mângâie ușor mâna, se ridică de la masă, și își croi drumul înapoi prin casă. April stătea în continuare în sufragerie, cu ochii închiși, dând din cap pe muzică.

      *

      Riley rămase plângând singură la masa de picnic după ce Bill plecă.

      Credeam că eram bine, se gândi ea.

      Chiar îți dorise să fie bine, pentru Bill. Și chiar credea că ar fi putut duce totul până la capăt. Să stea în bucătărie, vorbind despre banalități fusese în regulă. Apoi ieșiseră afară și când văzuse documentul, crezuse din nou că va fi bine. Chiar mai mult decât bine. Începuse să intre în joc. Vechea poftă pentru meserie se reaprinse, voia să se întoarcă pe teren. Împărțea pe categorii, desigur, gândindu-se la crimele aproape identice, ca un puzzle de rezolvat, aproape abstract, un joc intelectual. Și asta era în regulă. Terapeutul îi spusese că va fi nevoită să o facă dacă spera să se mai întoarcă vreodată la lucru.

      Iar atunci, din cine știe ce motiv, puzzle-ul intelectual deveni ceea ce era cu adevărat – o tragedie umană hidoasă în care două femei nevinovate muriseră în chinurile unor dureri și terori de nemăsurat. Și deodată se întrebă: Oare a fost la fel de rău pentru ele cum a fost pentru mine?

      Întregul corp fu inundat de panică și teamă. Și stânjeneală, rușine. Bill era partenerul și prietenul ei cel mai bun. Îi datora atât de mult. Îi fusese alături în timpul ultimelor săptămâni când nimeni altcineva nu ar fi făcut-o. Nu ar fi supraviețuit în spital fără el. Ultimul lucru pe care și-l dorea era ca el să o vadă limitată la o stare de neajutorare.

      O auzi pe April țipând din pragul ușii cu plasă din spate.

      „Mama, tre’ să mâncăm acum sau o să întârzii.”

      Simți nevoia să țipe înapoi, „Pregătește-ți singură micul dejun!”

      Dar nu o făcu. Luptele cu April o epuizaseră de mult. Renunțase să se mai bată.

      Se ridică de la masă și intră înapoi în bucătărie. Desprinse un prosop de hârtie de pe rolă și îl folosi ca să-și șteargă lacrimile și să-și sufle nasul, apoi se pregăti de gătit. Încercă să-și reamintească de cuvintele terapeutului: Chiar și sarcinile de rutină vor cere mult efort conștient, cel puțin o vreme. Trebui să se mulțumească să facă lucrurile pas cu pas.

      Întâi se scot ingredientele din frigider – cartonul de ouă, pachetul de bacon, untiera, borcanul cu gem, pentru că lui April îi plăcea gemul chiar dacă ei nu. Și continuă așa până ce întinse șase felii de bacon într-o tigaie pe aragaz, și aprinse focul de sub tigaie.

      Se clătină pe spate la apariția flăcării galben-albastre. Închise ochii și toate amintirile o năvăliră.

      Riley era întinsă într-un spațiu auxiliar, sub o casă, într-o cușcă improvizată. Singura lumină pe care o văzuse venea de la torța cu propan. În restul timpului fusese complet în întuneric. Podeaua spațiului auxiliar era de pământ. Dușumeaua de deasupra ei era atât de lăsată că abia putea să stea pe vine.

      Întunericul era deplin, chiar și atunci când deschidea ușa mică și se târa în spațiul auxiliar cu ea. Nu îl putea vedea, dar îl putea auzi respirând și grohăind. Descuia cușca și o deschidea violent și se băga înăuntru.

      Și apoi aprindea torța. Putea să-i vadă fața crudă