Dispărută fără urme. Блейк Пирс

dorea însă să fi știut ceva – orice – despre prima crimă. Era mai sigură ca niciodată că mai omorâse o dată. Asta fusese opera unui învățăcel, dar nu a unui debutant.

      Chiar când Riley era gata să se întoarcă spre mașină, ceva în copac îi atrase atenția. Era un strop de galben care se ivea în locul unde trunchiul se împărțea în două, un pic deasupra capului său.

      Păși până la marginea exterioară a copacului și se uită în sus.

      „S-a întors aici!” exclamă Riley cu voce tare. Frisoane îi traversară tot corpul și aruncă o privire în jur cu nervozitate. Nu părea să fie nimeni în jur acum.

      Cuibărită pe o ramură a copacului se holba în jos la Riley o păpușă feminină dezbrăcată cu păr blond, așezată exact așa cum intenționase criminalul să fie așezată victima.

      Nu putea să fi fost acolo de prea mult timp – trei sau patru zile ce mult. Nu fusese mișcată de vânt nici pătată de ploaie. Criminalul se întorsese aici când se pregătise pentru crima Rebei Frye. Așa cum făcuse și Riley, se întorsese aici ca să mediteze asupra muncii sale, să-și examineze drastic greșelile.

      Făcu poze cu telefonul mobil. Avea să le trimită Biroului imediat.

      Riley știa de ce lăsase păpușa.

      E o scuză pentru neglijența din trecut, realiză ea.

      Și o promisiune pentru un lucru mai bine făcut în viitor.

      Capitolul 9

      Riley conduse spre conacul senatorului Mitch Newbrough, și inima i se îngrozi când acesta apăru în zare. Situat la capătul unei alei lungi, mărginite de copaci, conacul era imens, formal și intimidant. Considerase întotdeauna că cei bogați și puternici erau mult mai dificil de abordat decât oamenii aflați cu mult mai jos pe scara socială.

      Se apropie și parcă într-un cerc cochet în fața conacului de piatră. Da, această familie era într-adevăr foarte bogată.

      Se dădu jos din mașină și urcă treptele spre ușile enorme din față. După ce sună la ușă, fu întâmpinată de un bărbat impecabil pe la vreo treizeci de ani.

      „Eu sunt Robert,” spuse el. „Fiul senatorului. Și dumneavoastră trebuie să fiți agentul special Riley. Intrați. Mama și Tata vă așteaptă.”

      Robert Newbrough o conduse pe Riley în casă, care îi reaminti instantaneu cât de mult disprețuia casele ostentative. Casa familiei Newbrough era excepțional de colosală și drumul până oriunde i-ar fi așteptat senatorul și soția sa era neplăcut de lung. Riley era sigură de faptul că a-i face pe invitați să parcurgă o distanță atât de neconvenabil de lungă era un fel de tactică de intimidare, un fel de a transmite că locuitorii acestei case erau mult prea puternici pentru a te pune cu ei. În plus, Riley era de părere că mobila omniprezentă în stil colonial era chiar foarte urâtă.

      Mai mult ca orice, era îngrozită de ceea ce urma. Pentru ea, să vorbească familiilor victimelor era pur și simplu înfiorător – mult mai greu decât să se confrunte cu locurile crimelor sau chiar cu cadavre. I se părea mult prea ușor să se piardă în doliul persoanelor, în furia și confuzia lor. Astfel de emoții intense îi stricau concentrarea și o distrăgeau de la misiunea ei.

      În timp ce mergeau, Robert Newbrough spuse, „Tata a venit acasă de la Richmond de când...”

      Se înecă puțin la mijlocul frazei. Riley putea simți intensitatea pierderii sale.

      „De când am aflat de Reba,” continuă el. „A fost groaznic. Mama este șocată în mod special. Încercați să nu o supărați prea tare.”

      „Îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră,” spuse Riley.

      Robert o ignoră și o conduse pe Riley într-o sufragerie spațioasă. Senatorul Mitch Newbrough și soția sa stăteau împreună pe o canapea imensă, ținându-se de mână.

      „Agentul Paige,” spuse Robert, prezentând-o. „Agent Paige, vă prezint părinții mei, senatorul și soția sa, Annabeth.”

      Robert îi oferi un loc lui Riley, apoi se așeză și el.

      „Înainte de toate,” spuse Riley încet, „cele mai profunde condoleanțe pentru pierderea dumneavoastră.”

      Annabeth Newbrough răspunse înclinând capul în semn de recunoaștere. Senatorul rămase privind fix înainte.

      În scurta tăcere care urmă, Riley le evaluă rapid figurile. Îl văzuse de multe ori pe Newbrough la televizor, purtând mereu zâmbetul mieros de politician. Acum nu zâmbea. Riley nu o văzuse prea mult pe doamna Newbrough, care părea să posede docilitatea tipică a soției de politician.

      Amândoi aveau în jur de șaizeci de ani. Riley observă că amândoi făcuseră eforturi dureroase și costisitoare ca să arate mai tineri – implant de păr, vopsit, liftinguri, machiaj. În ceea ce o privea pe Riley, eforturile lor nu-i făceau decât să arate în mod vag artificial.

      Ca niște păpuși, se gândi Riley.

      „Trebuie să vă pun câteva întrebări despre fiica dumneavoastră,” spuse Riley, scoțându-și carnețelul. „Erați în contact cu Reba în ultima vreme?”

      „O, sigur,” spuse doamna Newbrough. „Suntem o familie foarte apropiată.”

      Riley observă o oarecare rigiditate în vocea femeii. Suna a ceva ce spusese cam des, din obișnuință. Riley era aproape sigură că viața de familie în căminul Newbrough era departe de a fi ideală.

      „Vă spusese Reba ceva în ultima vreme cum că ar fi fost amenințată?” întrebă Riley.

      „Nu,” spuse doamna Newbrough. „Niciun cuvânt.”

      Riley observă că senatorul nu spusese nimic până atunci. Se întreba de ce era așa de tăcut. Trebuia să-l facă să vorbească, dar cum?

      Acum vorbi Robert.

      „Trecuse printr-un divorț urât. Lucrurile au luat o întorsătură neplăcută între ea și Paul din cauza tutelei celor doi copii.”

      „Nu mi-a plăcut niciodată de el,” spuse doamna Newbrough. „Avea așa un temperament. Credeți că poate - ?” Își pierdu cuvintele.

      Riley dădu din cap.

      „Fostul său soț nu este un suspect probabil,” spuse ea.

      „De ce Dumnezeului nu?” întrebă doamna Newbrough.

      Riley cântări în minte ce ar trebui și ce nu ar trebui să le spună.

      „Ați citit probabil că nu e prima lovitură a criminalului,” spuse ea. „A mai fost o victimă similară în apropiere de Daggett.”

      Doamna Newbrough devenea din ce în ce mai agitată.

      „Ce ar trebui să însemne toate astea pentru noi?”

      „Avem de-a face cu un criminal în serie,” spuse Riley. „Nu are nicio caracteristică domestică. E posibil ca fiica dumneavoastră să nu-l fi cunoscut deloc pe criminal. Există șanse foarte mari să nu fi fost ceva personal.”

      Doamna Newbrough suspina acum. Riley își regretă imediat cuvintele.

      „Nu a fost personal?” aproape țipă doamna Newbrough. „Cum ar putea fi altceva decât personal?”

      Senatorul Newbrough se adresă fiului său.

      „Robert, du-o