Nepoftiții. Owen Jones

risipească mâncare.

      Când termină prima ciozvârtă, Heng se șterse la gură cu dosul mâinii pe care o linse și o supse până rămase curată. Cine l-ar fi văzut din afară, ar fi crezut că sigur abia fusese eliberat dintr-un lagăr de concentrare unde fusese ținut în izolare și pe rații de pâine și apă. Nimeni nu văzuse niciodată pe cineva care să prețuiască mâncarea atât de mult.

      “O vrei și pe cealaltă acum, Paw?” întrebă Din. Heng își ridică cearșaful de pe umeri și îl strânse mai bine în încercarea de a se face mai confortabil și Den reuși să prindă la timp farfuria care zbură din poala lui.

      “Așteptăm întâi să se așeze asta” spuse Heng, “și pe urmă mai mâncăm. Foarte bună mâncare. Heng place foarte mult.”

      Den se uită la mama lui, iar ea știu ce vrea să însemne. Heng vorbea o thailandeză - păsărească și nimeni nu-l auzise exprimându-se atât de rău până acum, chiar dacă thailandeza lui nu fusese niciodată grozavă pentru ca părinții lui erau chinezi.

      Chiar când ceilalți începură să se concentreze la propriile farfurii și Heng deveni imobil din nou, un pârâit camuflat veni din direcția lui. Toți știură exact ce se întâmplase, dar fiind politicoși se prefăcură că n-au auzit nimic. Apoi veni încă una, urmata de un miros groaznic.

      Numai Da și Wan îndrăzniră să se uite la Heng care afișa un zâmbet larg sub ochelarii lui de soare întunecați.

      Den începu să chicotească. La început în liniște, dar apoi nu se mai putu abține și în curând râdea în hohote.

      “Liniște, copii! Tatăl vostru nu se poate abține, este bolnav” spuse Wan. “Hrana solidă a trecut direct prin el probabil”. Cu toate astea, Den și Din nu se mai putură abține. Heng stătea acolo cu un zâmbet larg pe față. Câteva minute mai târziu, când mirosul încă persista cu aceeași intensitate, Wan îi spuse lui Den “ du-l pe tatăl tău la toaletă ca să se curețe! Dacă sunt probleme strigă-mă și îndată vin să-l ajut.

      Heng pune-ți chiloții în coșul de rufe, am să mă ocup de ei mâine.”

      Când se îndepărtară, Wan spuse:

      “Vai mie! Vai mie, ce zici de asta, mătușă Da?”

      “Ciudat, nu-i așa? Comportamentul lui Heng îmi amintește de cel al unei păsări. Nu aș putea spune exact despre ce pasăre e vorba, dar cum stătea acolo cocoțat parcă și cum a mâncat și cum s-a răhățit imediat după… Păsările fac asta – multe alte animale de asemenea – dacă urmărești cu atenție găinușele în ogradă. Nu-mi iese din minte cum s-a cuibărit în cearșaf cu ochelarii pe ochi după ce-a terminat ciozvârta.”

      “Deci nu crezi că-i incontinent? Sunt un pic îngrijorata cu patul nostru, abia am cumpărat salteaua acum câteva săptămâni… ar fi păcat, nu-i așa? Crezi că l-am putea lăsa să doarmă în hambar până ne lămurim?”

      “Nu, nu te îngrijora! Nici măcar păsările nu-și fac nevoile în locul în care dorm, deși cred că ai putea să-i pui scutece până ne dăm seama ce se petrece… sau scutece speciale pentru incontinență dacă persistă, dar va trebui să te duci în oraș să le cumperi.”

      Când Heng și Den se întoarseră, tatăl părea trist și chiar rușinat.

      “Ești bine, Heng?”, întrebă nevastă-sa.

      “Da, un accident. Nu-ți fă griji. Nicio problemă. Nu astăzi. La culcare acum.”

      “Da, e o idee bună. Mătușă Da, dar amestecul de lapte?”

      “Cred că ar trebui să bea puțin înainte de culcare. Nu-ți fă griji pentru patul tău cel nou, nu l-a murdărit până acum, nu-l va murdări nici în seara asta, dar eu n-aș vrea să-l văd că se trezește în mijlocul nopții căutând ceva de mâncare, dacă aș locui în aceeași casă cu el.”

      “Cred că ai dreptate. Den, așază-l pe taică-tu la marginea mesei pentru un minut. Din, adu repede un pahar din amestecul ăla cu lapte, te rog.”

      După ce dădu pe gât laptele și se asigurară cu nu se auziră sunete nelalocul lor sau mirosuri urâte, Wan îi rugă pe copii sa-l ducă la culcare pe tatăl lor.

      “Mă duc acuși să verific dacă e totul în regulă, dar sunt convinsă că va dormi acum”.

      “Ei, ei, ei, mătușă Da, ce e de făcut? Acum avem un bărbat-pasăre în gospodărie! Ce zici de asta?”

      “Încă nu sunt sigură, Wan, dar s-ar putea s-o fi nimerit de data asta. Va trebui să așteptăm și să vedem.”

      “Poate va dori să migreze în sud la iarnă.”

      Wan nu era sigura dacă Da glumea sau nu, așa că zâmbi sperând că nimeni nu va descoperi de ce, deși mătușa Da, Vraciul știa.

      Era îngrijorată, dar cine nu ar fi fost în condițiile astea.