Soarta Dragonilor . Морган Райс

mai puțin războinic. Știa că războinicii trebuie să fie neînfricați în orice moment, dar a trebuit să admită că simțea frică acum. Ura faptul că o simțea și dorea ca lucrurile să fi stat altfel. Dar se temea.

      Dar cum Thor s-a uitat în jur și a văzut fețele îngrozite ale celorlalți băieți, s-a simțit mai bine. În jurul lui băieții stăteau aproape de balustradă, înghețați de frică, holbându-se la ape.  Un băiat mai ales era atât de speriat încât tremura. Era băiatul din ziua scuturilor, cel căruia îi fusese frică, care a fost obligat să alerge ture.

      Kolk trebuie să-l fi simțit, pentru că a traversat barca spre el. Kolk părea neafectat în timp ce vântul îi arunca înapoi părul, strâmbându-se în timp ce mergea,  arătând gata să cucerească natura însăși. A venit lângă el și încruntarea lui s-a adâncit.

      "SARI!" urlă Kolk.

      "Nu!", a răspuns băiatul. "Nu pot! Nu o voi face! Nu știu să înot! Duceți-mă înapoi acasă!"

      Kolk s-a dus chiar lângă băiat, în timp ce acesta începuse să se îndepărteze de marginea balustradei, l-a apucat de partea din spate a cămășii și l-a ridicat de pe punte.

      "Atunci vei învăța să înoți!" a mârâit Kolk și apoi, spre surprinderea lui Thor, l-a aruncat pe băiat peste margine.

      Băiatul a trecut zburând prin aer, țipând în timp ce a căzut vreo cinci metri buni spre marea înspumată. El a aterizat cu o plescăitură, apoi a plutit la suprafață, dând haotic din brațe, încercând să respire.

      "AJUTOR!", a țipat.

      "Care este prima lege a Legiunii?" a țipat Kolk , întorcându-se spre ceilalți băieți de pe navă, care-l ignorau pe băiatul din apă.

      Thor era vag conștient de răspunsul corect, dar era prea distras de priveliștea băiatului care se îneca mai jos, pentru a răspunde.

      "Să ajutăm un alt membru al Legiunii aflat la ananghie!" a strigat Elden.

      "Și el are nevoie de ajutor?" a strigat Kolk, arătând spre băiat.

      Băiatul își ridică brațele, scufundându-se și ieșind la suprafața apei, iar ceilalți băieți stăteau pe punte, holbându-se, toți prea speriați să sară în apă.

      În acel moment, ceva amuzant i s-a întâmplat lui Thor. În timp ce el s-a concentrat pe băiatul care se îneca, orice altceva s-a destrămat. Thor nu s-a mai gândit la el însuși. Faptul că ar putea muri nu i-a trecut prin minte niciun moment. Marea, monștrii, mareele … totul s-a stins. Se putea gândi doar la salvarea altcuiva.

      Thor a urcat pe balustrada lată de stejar, și-a îndoit genunchii, și, fără să se gândească, a sărit sus în aer, îndreptându-se cu capul înainte spre apele roșii agitate de sub el.

      CAPITOLUL CINCI

      Gareth s-a așezat pe tronul tatălui său în Sala Mare, frecându-și mâinile de-a lungul brațelor sale netede, de lemn, și privind la scena din fața lui: mii dintre supușii săi erau înghesuiți în sală, oameni venind din toate colțurile Inelului pentru a asista la acest  eveniment care se întâmpla doar o dată în viață, pentru a vedea dacă el putea mânui Sabia Dinastiei. Pentru a vedea dacă el era Alesul. De când tatăl său era tânăr n-au mai avut oamenii șansa să asiste la o încercare de mânuire a săbiei – și nimeni nu părea să vrea să o piardă. Adrenalina atârna în aer ca un nor.

      Gareth însuși era amorțit de anticipare. În timp ce privea, camera continua sa se umple, tot mai mulți oameni înghesuindu-se în interior, și a început să se întrebe dacă nu cumva consilierii tatălui său au avut dreptate, dacă într-adevăr a fost o idee rea să organizeze încercarea în Sala Mare și să o deschidă tuturor. Ei l-au îndemnat să facă încercarea în sala mică, privată, unde era ținută Sabia; au motivat că, dacă încercarea nu reușea, puțini ar fi fost martori. Dar Gareth nu avea încredere în oamenii tatălui său; se simțea mai încrezător în destinul său decât în vechea gardă a tatălui său, și dorea ca întregul regat să asiste la realizarea lui, să fie martori că el era Alesul, exact când se întâmpla. El ar fi vrut ca momentul să fie înregistrat în timp. Momentul în care destinul lui se împlinea.

      Gareth a intrat în cameră cu fler, a pășit țanțoș printre oameni însoțit de consilierii săi, purtând coroana și mantaua, ținându-și sceptrul – el vroia ca ei toți să știe că el, nu tatăl său, era adevăratul Rege, adevăratul MacGil. După cum se așteptase, nu i-a luat mult timp să simtă că acesta era castelul lui, aceștia erau supușii lui. El a vrut ca oamenii lui să o simtă acum, acest spectacol de putere să fie văzut pe scară largă. După ziua de azi, ei vor ști cu siguranță că el era singurul lor rege adevărat.

      Dar acum, în timp ce Gareth stătea acolo, singur pe tron, privind la dinții de fier goi din centrul camerei, pe care va fi pusă sabia, luminați de o rază de soare care pătrundea în jos, prin tavan, nu mai era atât de sigur. Gravitatea a ceea ce era pe cale să facă îl strivea; era un pas ireversibil și nu exista nicio cale de întoarcere. Și dacă, într-adevar, eșua? Încercă să-și scoată gândul din minte.

      Ușa imensă se deschise cu un scârțâit de cealaltă parte a camerei, și cu un suflu excitat, camera deveni tăcută, anticipând. În cameră au intrat o duzină dintre cei puternici bărbați de la curte, ținând sabia între ei, toți luptându-se cu greutatea ei. Șase bărbați stăteau de fiecare parte, mergând încet, pas cu pas, ducând sabia spre locul ei.

      Inima lui Gareth bătu mai repede pe măsură ce o privea apropiindu-se. Pentru un scurt moment, încrederea lui a șovăit – dacă acești doisprezece bărbați, mai mari decât toți cei pe care-i văzuse vreodată, abia o puteau ține, ce șansă ar fi avut el? Dar el a încercat să-și împingă aceste gânduri din minte – la urma urmei, sabia ținea de destin, nu de forță. Se forță pe sine să-și amintească că era destinul lui să fie aici, să fie întâiul născut al clanului MacGil, să fie rege. Îl căută în mulțime pe Argon; pentru un motiv oarecare a avut o dorință bruscă, intensă, de a-i cere sfatul. Aceasta era momentul în care avea nevoie de el cel mai mult. Din anumite motive, el nu se putea gândi la nimeni altcineva. Dar, desigur, el era de negăsit.

      În cele din urmă, duzina de oameni a ajuns în centrul camerei, aducând sabia în coloana de lumină, și au așezat-o jos pe dinții de fier. S-a așezat cu un zăngănit care reverbera, sunetul călătorind în valuri prin întreaga cameră. Camera a devenit complet tăcută.

      Mulțimea s-a despărțit instinctiv, deschizând o cale pentru ca Gareth să poată să ajungă la ea și să încerce să o ridice.

      Gareth s-a ridicat încet de pe tronul său, savurând momentul, savurând toată această atenție. Putea simți toți ochii pe el. Știa că un moment ca acesta nu va mai veni din nou, un moment în care întregul regat îl privea atât de complet, atât de intens, analizându-i fiecare mișcare pe care o făcea. Trăise acest moment de atât de multe ori în mintea lui, de când era doar un copil, iar acum el sosise. Vroia să se miște încet.

      A coborât treptele tronului, luându-le una câte una, savurând fiecare pas. El a mers pe covorul rosu, simțind cât de moale era sub picioare lui, tot mai aproape de coloana de lumină, spre sabie. În timp ce mergea, era ca și cum mergea printr-un vis. Se simțea în afara ființei lui. O parte din el se simțea ca și cum ar fi umblat pe acest covor de multe ori înainte, mânuind sabia de un milion de ori în visele sale. Îl făcea să se simtă tot mai mult că el era cel sortit să o ridice, că mergea spre destin.

      Văzuse în mintea sa cum fi ar mers lucruile: el va păși înainte cu îndrăzneală, va întinde o singură mână, și, în timp ce supușii lui se aplecau spre el, brusc și dramatic o va fi ridicat-o sus, deasupra capului. Ei toți ar suspina adânc și ar cădea cu fețele la pământ și îl vor declara Alesul, cel mai important dintre regii domnitori din neamul MacGil, cel menit să conducă pentru totdeauna. Ei vor plânge de bucurie