.

a împins-o pe Caitlin de umăr.

      Mare greșeală.

      Mânia a explodat în interiorul lui Caitlin, dincolo de orice ar fi putut controla. În momentul în care degetul lui Jimbo a atins-o, ea s-a întins cu viteza fulgerului, i-a apucat încheietura mâinii și a răsucit-o înapoi. S-a auzit un troznet puternic când încheietura lui s-a rupt.

      Ea i-a ridicat încheietura mâinii sus la spate, și l-a împins, cu fața înainte, la pământ.

      În mai puțin de o secundă, el era jos, cu fața pe podea, neajutorat. Ea s-a dus și i-a pus piciorul pe ceafă, ținându-l ferm pe podea.

      Jimbo a țipat de durere.

      "Isuse Hristoase, mâna mea, mâna mea! Cățeaua dracului! Mi-a rupt încheietura!"

      Sam s-a ridicat, așa cum au făcut toți ceilalți, holbându-se, șocat. Părea într-adevăr șocat. Cum a reușit micuța lui soră să pună jos un tip imens, și încă atât de repede, el n-avea nicio idee.

      "Cere-ți scuze", a mârâit Caitlin spre Jimbo. A fost șocată la auzul propriei voci. Suna gutural. Ca un animal.

      "Îmi pare rău. Îmi pare rău, îmi pare rău!" strigă Jim, scâncind.

      Caitlin vroia pur și simplu să-l lase să plece, să se termine odată, dar o parte din ea pur și simplu nu putea face acest lucru. Furia o copleșise prea brusc, prea puternic. Nu putea să o lase în pace. Continua să curgă, să se adune. Vroia să-l omoare pe acest băiat. Era dincolo de rațiune, dar chiar vroia asta.

      "Caitlin!?" strigă Sam. Putea auzi frica din vocea lui. "Te rog!"

      Dar Caitlin nu putea da drumul. Chiar avea să-l omoare pe acest băiat.

      În acel moment, a auzit un mârâit, și cu colțul ochiului a văzut câinele. A sărit în aer, cu dinții îndreptați exact spre gâtul ei.

      Caitlin a reacționat instantaneu. I-a dat drumul lui Jimbo și într-o singură mișcare a prins câinele în aer. S-a băgat sub el, l-a apucat de stomac și l-a aruncat.

      A zburat prin aer, zece pași, douăzeci, cu o asemenea forță încât a traversat camera și a trecut prin peretele de lemn al hambarului. Peretele s-a sfărâmat cu un trosnet iar câinele a schelălăit și a zburat afară de cealaltă parte.

      Toată lumea din încăpere s-a uitat la Caitlin. Nu puteau procesa ce văzuseră. Fusese în mod clar un act de forță și viteză supraomenești și nu exista nicio explicație posibilă pentru el. Toți stăteau acolo, cu gurile căscate, holbându-se.

      Caitlin s-a simțit copleșită de emoție. Furie. Tristeţe. Nu știa ce simțea, și nu a mai avea încredere în sine însăși. Nu putea vorbi. Trebuia să iasă de acolo. Știa că Sam nu va veni. El era acum o persoană diferită.

      Și așa era și ea.

      TREI

      Caitlin și Caleb mergeau încet pe malul râului. Această parte a Hudson-ului era neglijată, plină cu fabrici abandonate și depozite de combustibil care nu mai erau folosite. Era pustiu și trist aici, dar pașnic. Cum privea, Caitlin a văzut bucăți imense de gheață plutind în josul râului, separându-se încet în această zi de martie. Zgomotul delicat și subtil al sfărâmării lor umplea aerul. Păreau din altă lume, reflectând lumina în cel mai ciudat mod, pe când ceața se ridica lent. Se simțea ca și cum ar fi vrut să pășească pe una din acele uriașe bucăți de gheață, să se așeze și să o lase să o ducă oriunde vroia.

      Mergeau în tăcere, fiecare în propria sa lume. Caitlin se simțea jenată că a arătat o astfel de manifestare de furie în fața lui Caleb. Jenată că fusese atât de violentă, că nu putuse controla ce se întampla cu ea.

      Îi era rușine și de fratele ei, de felul cum a acționat, că pierdea vremea cu asemenea fraieri. Nu-l mai văzuse niciodată comportându-se așa. Îi era rușine că-l supusese pe Caleb la așa ceva. Ăsta nu era un mod în care el să-i cunoască familia. Acum probabil avea o părere foarte proastă despre ei. Asta, mai mult decât orice, o rănea cel mai tare.

      Cel mai rău dintre toate, îi era teamă să se întrebe unde vor merge mai departe. Sam fusese cea mai bună speranță pentru a-l găsi pe tatăl ei. Nu avea nicio altă idee. Dacă ar fi avut, ea l-ar fi găsit deja, cu ani în urmă. Nu știa ce să-i spună lui Caleb. Oare acum el va pleca? Bineînțeles că o va face. Ea nu-i era de niciun folos, și el trebuia să găsească sabia. De ce ar sta cu ea până la urmă?

      Cum mergeau în tăcere, ea a simțit nervozitatea acumulându-se, și a ghicit că Caleb aștepta doar momentul potrivit pentru a-și alege cuvintele cu grijă, pentru a-i spune că el trebuia să plece. Ca toți ceilalți din viața ei.

      "Îmi pare foarte rău", a spus ea în cele din urmă, încet, "pentru modul în care m-am comportat acolo. Îmi pare rău că am pierdut controlul."

      "Să nu-ți pară. Nu ai greșit cu nimic. Încă înveți. Și ești foarte puternică."

      "Îmi pare rău, de asemenea, că fratele meu s-a purtat așa."

      El a zâmbit. "Dacă există ceva ce am învățat de-a lungul secolelor, este că nu-ți poți controla familia."

      Au continuat să meargă în tăcere. El se uita la râu.

      "Deci?" întrebă ea, în cele din urmă. "Ce facem acum?"

      El s-a oprit și s-a uitat la ea.

      "Ai de gând să pleci?" a întrebat ea ezitant.

      El părea cufundat în gânduri.

      "Te poți gândi la orice alt loc unde ar putea fi tatăl tău? Oricine altcineva care l-a cunoscut? Ceva, orice?"

      Ea încercase deja. Nu era nimic. Absolut nimic. Ea clătină din cap.

      "Trebuie sa fie ceva", a spus el insistent. "Gândește-te mai mult. Amintirile tale. Nu ai niciun fel de amintiri?"

      Caitlin s-a gândit profund. Ea a închis ochii și s-a străduit să-și amintească. Își pusese și ea aceeași întrebare, de atâtea ori. Îl văzuse pe tatăl ei, de atâtea ori, în vise, că nu mai știa ce era un vis și ce era real. Ar fi putut recita vis după vis unde l-a văzut, mereu același vis, ea fugind pe un câmp, el în depărtare, apoi el îndepărtându-se când ea se apropia. Dar acesta nu era el. Acestea erau doar vise.

      Erau flashback-uri, amintiri de când era copil, mergând cu el undeva. Undeva în timpul verii, s-a gândit ea. Își amintea oceanul. Și că era cald, foarte cald. Dar, din nou, nu era sigură dacă fusese real. Linia părea să estompeze tot mai mult. Și nu-și putea aminti exact unde fusese această plajă.

      "Îmi pare rău", a spus ea. "Aș vrea să am ceva. Dacă nu de dragul tău, de al meu. Doar că nu am. Nu am nicio idee unde este. Și nu am nicio idee cum să-l găsesc."

      Caleb s-a întors și a privit spre râu. El a oftat adânc. Privea la gheață, și ochii lui și-au schimbat culoarea din nou, de data aceasta într-un gri ca al mării.

      Caitlin a simțit că se apropie momentul. În orice clipă el se va întoarce spre ea și-i va da vestea. El va pleca. Ea nu-i mai era de niciun folos.

      Aproape că a vrut să inventeze ceva, vreo minciună despre tatăl ei, vreo pistă, numai pentru ca el să rămână cu ea. Dar știa că nu putea face asta.

      Îi venea să plângă.

      "Nu înțeleg", a spus Caleb încet, încă privind afară spre râu. "Am fost sigur că tu ești aceea".

      Privea afară în tăcere. Părea că au trecut ore întregi, în timp ce aștepta.

      "Și mai e ceva ce nu înțeleg", a spus el în cele din urmă, și s-a întors și s-a uitat la ea. Ochii lui mari o hipnotizau

      "Simt ceva când sunt lângă tine. Ascuns. Cu alții, pot vedea întotdeauna viața pe care am împărțit-o împreună, toate momentele