O Lumină În Inima Tenebrelor. Amy Blankenship

apreciat așa cum fac eu. Expresia lui Hyakuhei se înmuie pentru o clipă ca atunci când își privea copilul său preferat.

      ÃŽi dăduse lui Kyou toată atenția și afecțiunea, de vreme ce îi dădea darul imortalității întunecate... dar Kyou încă nu era fericit. Tristețea din privirea de aur a lui Kyou îl atrăgea atât de mult... singurătatea din interiorul lui era minunată și imita melancolia lui Hyakuhei. El l-a transformat apoi pe fratele lui Kyou, Toya, în speranța că va câștiga devotamentul posesiei sale. Dar... asta l-a supărat pe Kyou mai mult.

      Hyakuhei a privit lacrimile amărui formate în ochii lui Kyou și a știut că avea dreptate... Kyou a fost cel mai divin când a strigat.

      ÃŽn acel moment, ceva în adâncul lui Kyou a cedat cu un strigăt plin de jale, înfricoșător, care se rupse de corp. Într-o furie oarbă, el l-a atacat pe ucigașul fratelui său, cu colții dezveliți și ghearele sfâșietoare. − Îți voi rupe inima și îți voi lăsa trupul să fie devastat de creaturile nopții pentru ceea ce ai făcut!

      ÃŽn mod abil, omul crud a evitat atacul și, într-o neclaritate în negru, l-a pus pe Kyou la pământ. Cu un calm care nu s-a reflectat în adâncurile lui roșii rubinii, Hyakuhei s-a aplecat în apropiere, privirea lui fiind blocată pe fața care l-a obsedat atât... pe fața fratelui său.

      âˆ’ Am făcut ceea ce era necesar pentru noi. Toya nu a vrut ca tu să ai darul meu și ai căutat să-l depărtezi de tine. Vei înțelege în timp, a murmurat, pe măsură ce buzele sale moi se încleștară de-a lungul celor care zburau în timp ce spunea acele cuvinte.

      Cu o forță de care nu-și dădea seama că o posedă, Kyou îl aruncă puernic pe omul ofensator la douăzeci de picioare de corpul său agitat. Și-a mișcat antebrațul peste gură în dezgust, mârâind periculos.

      âˆ’ Acum, acum, micuțule, calmează-te, șopti omul în timp ce s-a oprit și s-a desprăfuit. Ochii îi ardeau de promisiune în timp ce corpul său strălucea ușor, apoi se stinse înapoi în noapte. − Voi păzi... așteptându-te... răsfățatul meu.

      Lumea lui Kyou s-a spulberat în jurul lui, în timp ce se uita în jos la trupul fără viață al fratelui său. − Voi răzbuna moartea fratelui meu și voi trece veșnicia în căutarea ta, dacă va trebui. Când te găsesc, vei plăti pentru asta... Hyakuhei...

      Se coborî în genunchi tremurând și ridică ușor corpul lui Toya la pieptul lui... ridicându-i ușor capul. Părul fratelui său îi căzuse de pe față, făcând să se estompeze viziunea lui Kyou, în timp ce încerca să-și rețină potopul de lacrimi fără succes. Părea că Toya ar fi fost doar adormit... în pace pentru prima dată de prea mult timp.

      Privi cum lacrimile lui au picat pe obrazul lui Toya și Kyou și-a simțit inima frângându-se. Apucându-l strâns pe fratele său iubit către el, Kyou șopti cu o voce nerăbdătoare: − Toya, te rog să mă ierți… pentru că nu am făcut-o aici la timp. Respirația lui îi tremura, în timp ce își strânse ochii de durere. − Știu că ai avut nevoie de mine... ar fi trebuit să te salvez.

      Mintea lui Kyou a revenit la ziua în care Hyakuhei l-a transformat în ceea ce era acum... a doua zi după moartea tatălui său. Kyou care îl cunoscuse pe Hyakuhei îl dorea doar... și Toya fusese doar un mic copil. Deci, pentru a-l proteja pe Toya... Kyou a plecat cu unchiul său chiar în timp ce fratele său mai mic a strigat după el să nu plece.

      ÃŽÈ™i mai amintea încă neîncrederea care strălucea în ochii aurii mari ai lui Toya, în timp ce se uita la Hyakuhei, pentru îndrăzneala de a-i lua fratele mai mare de lângă el. A fost amintirea acelei priviri bântuite care l-a ajutat pe Kyou să stea departe de fratele său mai mulți ani... să-l protejeze.

      Pe măsură ce Toya devenise mai în vârstă, Kyou și-a dorit să-l vadă... vizitându-l în secret și urmărindu-l de la distanță... uitându-se la fratele său trăind viața pe care el nu putea. Să-l privească pe Toya din umbră a fost singura fericire a lui Kyou în acele zile întunecate. Se dusese adesea în dormitorul lui Toya... ca să-l privească în somn.

      Dacă l-ar fi cunoscut pe Hyakuhei l-ar fi urmat și privit păzindu-l pe Toya... nu l-ar fi pus niciodată pe Toya în pericol. Unchiul său îl transformase pe Toya pentru că se gândise că asta voia Kyou. Era vina lui că Toya murise prima dată.

      Toya s-a luptat cu unchiul lor, în timpul întoarcerii și după. Pe măsură ce argumentele lor deveneau mai vicioase, Kyou încercase să-i rețină atenția lui Hyakuhei departe de fratele său. Atunci Toya începuse să vorbească despre un leac pentru vampiri... Gardianul Inimii de Cristal. El a jurat că îl va găsi și îi va vindeca pe amândoi.

      Toya și-a găsit leacul... în moarte.

      Făcând tot ce putea mai bine pentru a evita să privească acum cavitatea goală în care fusese odată inima fratelui său, Kyou stătea în picioare și ducea corpul lui Toya departe de scenă pentru a-i face o înmormântare corespunzătoare.

      El nu mai putea simți prezența lui Hyakuhei, dar știa că era aproape, uitându-se cumva... mereu urmărindu-l. Kyou a înțeles acum că va trebui să plece, să se ascundă până când ar fi fost suficient de puternic pentru a învinge răul care a furat singurul lucru pe care l-a avut... dragul său frate. El a alunecat prin întuneric lăsând pajiștea în tăcere totală.

      Kamui a respirat cu ușurare când frații au plecat și și-au coborât bariera de invizibilitate din jurul formei dărâmate de Kotaro. Privind în jos la lican, Kamui știa că va dura ceva timp ca rănile lui Kotaro să se vindece... nu doar rănile care i-au fost făcute trupului, ci și rănile care se aflau acum adânc înfipte în inima lui.

      âˆ’ Haide, șopti Kamui, trăgând unul dintre brațele lui Kotaro pe umerii săi și ajutându-l să stea. − Hyakuhei nu a mers departe și trebuie să te duc afară. Ochii îi străluceau în culoarea prafului de curcubeu, încercând să-și rețină propriile lacrimi. Era zadarnic, pentru că le simțea cum îi alunecă pe obraji în urme fierbinți.

      Atât de multe au fost pierdute în perioada de doar câteva ore mortale... acum știa ce era mai întunecat decât întunericul. Nici nu l-ar fi lăsat pe Kotaro tot așa.

      âˆ’ Nu l-am urât atât de mult, șopti Kotaro, uitându-se dezgustat spre locul în care corpul lui Toya stătuse cu doar câteva momente în urmă. O iubiseră pe Kyoko, și ea, la rândul ei, avea afecțiune pentru amândoi... fără să-l aleagă pe unul contra celuilalt când luptau... până noaptea. Soarta îi dăduse doar câteva ore scurte... cel puțin Toya nu știa.

      Mâna sa se ghemui în pumn și se strânse. Toya ar fi fost nebun... dar ar fi fost în viață. − Mai degrabă m-aș fi confruntat cu mânia lui... nu cu asta... nu cu asta.

      Amândoi au încercat s-o protejeze,