Ndura. Fiul Pădurii.. Javier Salazar Calle

de a mă calma. Am deschis din nou ochii și, fără să mă mișc nici măcar un centimetru, priveam în toate direcțiile încercând să-l găsesc. În sfârșit l-am putut vedea. Era încolăcit în jurul unei crengi, la trei metrii în dreapta mea, la aproximativ doi metrii înălțime. Mișca doar capul dintr-o parte în alta ca și cum ar supraveghea ceva. Avea culoarea verde cu un ton subtil de albastru, puțin galben pe coaste, cu coada lungă de puțin mai mult de un metru, și corpul subțire ca și turtit în părți, aproape invizibil printre frunze⁸. Când s-a mișcat pe creangă am putut să observ că avea abdomenul alburiu.

       Am mai stat ceva timp nemișcat ascultând sunetele din jur, până când m-am convins că auzisem doar șarpele și că celălalte sunete fuseseră fructul imaginației mele. M-am ridicat încet privind foarte atent solul în căutarea unui alt șarpe, dar acela era singurul. Cel puțin, acela era singurul pe care îl puteam vedea. La început, m-am gândit să fac un ocol și să mă îndepărtez del el, dar după aceea mi-am amintit că, din câte auzisem, carnea de șarpe ar avea un gust ca de pui, un gust foarte bun. Cel puțin așa ziceau bunicii în formă de glumă cu privire la Războiul Civil și la foamea care au suportat-o. Mi s-a părut o bună oportunitate de a obține mâncare și, în plus, era bună la gust, și mai bine. Am căutat un băț lung cu vârful în formă de ‘V’ ca să încerc să-i prind capul. Am scos și briceagul din buzunar, l-am deschis și l-am pus la centura panalonilor scurți. Am găsit pe jos o ramură potrivită și i-am dat formă decupând unul din capete în formă de "v"; toate acestea fără să-mi iau ochii de la șarpe. Procesul de preparare mi s-a părut interminabil și m-a epuizat la extrem, chiar dacă, de fapt, nu însemna multă muncă fizică.

       Când am fost pregătit, m-am apropiat silențios de șarpe. Părea că nu-și dăduse seama sau mă ignora, cert este că nu m-a băgat în seamă. Când am ajuns la jumătate de metru de el, l-am lovit cu bățul în cap cu toată puterea. După prima lovitură a rămas suspendat și când l-am lovit încă de două ori a căzut. Apoi i-am prins capul cu partea bățului bifurcată și am apăsat în jos cu putere. Șarpele se mișca încontinuu, sâsâind, iar eu eram speriat de moarte. Dacă îl eliberam ca să îl lovesc cu bățul m-ar fi putut ataca; cealaltă opțiune ar fi fost să mă apropii și să-i înfig briceagul. Prinzând curaj, m-am apropiat și i-am călcat coada cu putere încercând să-l țin nemișcat. M-am aplecat și i-am înfipt briceagul chiar sub cap. Și așa continua să se agite, așa că am scos briceagul și am început să-i tai gâtul până când i-am îndepărtat capul de restul corpului. Apoi, am dat un salt în spate crezând ca un ignorant că m-ar mai fi putut ataca. Coada continua să se miște, scuipând sânge de unde înainte era capul. L-am lovit de câteva ori cu bățul, dar degeaba, așa că am decis să-l las în pace o vreme. După mai puțin de jumătate de minut a început să înceteze treptat până când nu s-a mai mișcat deloc. L-am atins de câteva ori cu bățul dar nu se mișca. Cu siguranță era mort. În sfârșit am reușit să respir liniștit.

       Prima mea victorie în pădure. Omul a dominat bestia. Eram foarte entuziasmat; pentru o clipă toate problemele se topiseră la fel ca și zahărul într-un pahar cu lapte cald. Acum știam că o să supraviețuiesc și o să ies de aici Eram un adevărat aventurier, un supraviețuitor înnăscut. Nimic nu mă putea împiedica să găsesc ieșirea din acel labirint verde și să mă întorc acasă, la casa mea. Fusesem provocat de Mama Natură și îmi demonstrasem valoarea, capacitatea de adaptare și de supraviețuire. Acum știam: eu eram învingătorul acestei lupte nedrepte încontra mea și încontra elementelor adverse.

       Am apucat șarpele și l-am tăiat în jumătate cu briceagul, scoțându-i mațele cum am putut eu mai bine, cu multă scârbă. L-am apucat de un capăt și m-am învârtit cu viteză în timp ce mațele zburau în toate direcțiile. Apoi m-am gândit că ceea ce făceam era încontra planului meu de a fi discret și de a nu atrage atenția, dar deja erau resturi de șarpe peste tot și nu aveam deloc chef să le adun. Am terminat de curățat șarpele cu briceagul încercând să nu vomit... era scârbos. După care l-am jupuit. Când era gata mi-am dat seama de o problemă. Nu puteam să aprind focul ca să-l gătesc pentru că aș da semne că exist și unde sunt, așa că trebuia să îl mănânc crud. Am privit carnea sângerândă cu greață. Am tăiat o bucată mare și am băgat-o în gură. Dacă animalele mâncau carne crudă, și eu puteam. Am mestecat de câteva ori și am scuipat tot. Era dezgustătoare! Avea o consitenșă ca cea a plasticului, ca și când aș fi încercat să mănânc o păpușa a surorilor mele sau un cartilaj pe jumătate descompus. Mereu mi-a plăcut carnea bine prăjită, nu am putut niciodată să o mănânc mai neprăjită, să o mănânc crudă era imposibil. Dintotdeauna m-au dezgustat lucrurile cu o consistență ca acea carne: pielea de pui neprăjită bine, slănina, piftia...

       Am adunat toate resturile șarpelui și mâncării mele și le-am îngropat. Apoi am pus câteva frunze deasupra ca să le acopăr mai bine. Pentru ce îmi folosește să obțin mâncare dacă nu o pot mânca? Să-mi asum riscul de a mă mușca un șarpe, pentru ce? În plus, aveam problema apei. Trebuia să găsesc ceva pentru că îmi era foarte sete și mai aveam doar două cutii de suc. Am căzut la pământ, transpirat din cauza efortului depus în timpul capturării șarpelui. Înfrânt, am băut una din cutiile de suc și am aruncat cutia. Să mă găsească, de fapt eramai bine să mor împușcat decât de foame, te chinui mai puțin. În plus, împrăștiasem mațe de șarpe într-un cerc de doi metrii. Adio triunfătorului, adio supraviețuitorului înnăscut, bună ratatule care urma să mori într-o grădină sălbatică Îmi meritam soarta, așa că nu puteam să mă plâng. Îmi omorâsem prietenii cei mai buni. În orice caz, știam că văzusem ceva la televizor despre apa în pădure, îmi amintesc că ar fi ușor de găsit într-un loc, de o formă în concret, dar nu-mi aminteam unde.

       Pentru o vreme, nu am ținut cont cât timp, am stat acolo așezat pe jos, cu brațele rezemate de genunchi și cu capul aplecat, fără să mă gândesc la nimic, lăsându-mă purtat de timp. Resemnare, conformism, abandon, renunțarea la viață. Accidentul aerian cu moartea lui Alex, ciuruirea lui Juan, extazul situației cu șarpele și decepția ulterioară, oboseala, somnul... prea multe lucruri în douăzeci și patru de ore, prea multe sentimente intense. De ce a trebuit să fie atât de prost Juan și să încerce să fugă? De ce m-a lăsat singur? Măcar eram împreună și totul ar fi fost altfel; dar nu, a trebuit să încerce să fugă așa... așa de.... Vroiam să mă întorc acasă, să închid ochii și deschizându-i să mă aflu în patul meu; să fi fost totul un coșmar mai real decât de obicei, un vis urât ca oricare altul, o anecdotă pe care aș povesti-o într-o după-amiază la întâlnirea cu iubita și cu pritenii mei. Am început să plâng dar aproape că nici nu cădeau lacrimi din ochii mei.

       Pierdut, descurajat, dezamăgit și slăbit de oboseală și somn. Nu știam ce să fac. Până la urmă, dintr-un simplu proces inconștient am îngropat cutia de suc pe care o aruncasem și m-am ridicat pentru a-mi continua drumul, acum cu un ritm mult mai liniștit, lăsându-mă purtat, aproape târându-mi piciorele. Am mers și m-am oprit în mod intermitent până s-a făcut ora opt seara. Opririle erau din ce în ce mai lungi, iar mersul din ce în ce mai scurt. Foloseam bățul cu care am prins șarpele pe post de cârjă pentru a mă sprijinii, reducând presiunea de pe genunchiul rănit, deși în acele momente nici nu mai simțeam picioarele. Mergeam fără niciun rost, nici măcar nu încercam să-mi plănuiesc direcția, până la urmă nici nu știam sigur cum și îmi era aproape indiferent. De ce a trebuit să-i conving să vină aici, de ce? Nu-mi răspundea nimeni niciodată, mereu îmi răspundeam eu însumi. Uite unde am sfârșit din cauza dorinței mele de a controla tot, de a decide tot. Juan, prostule, de ce te-ai apucat să fugi așa, împingându-te singur spre moarte? Era vina ta; eu nu am avut nimic de-a face. Vina ta. A ta.

       Când nu am mai putut suporta, am mâncat una din conservele de gutui și am băut singura cutie de suc pe care o mai aveam, ascunzând toate resturile, inclusiv una din cele două pături pe care le aveam. Pentru ce îmi trebuiau