Ndura. Fiul Pădurii.. Javier Salazar Calle

obstacol pentru supraviețuire. Îmi era frică de orice.

       După o scurtă căutare am găsit un copac care părea potrivit și m-am cățarat cu ambele rucsacuri în spate. Mi se păreau foarte grele, iar genunchiul meu îmi cerea odihnă. După ce m-am cățărat până unde am considerat că sunt în siguranță și eram sigur că dacă ar fi să cad nu aș muri sau nu m-aș răni grav, m-am așezat cum am putut între două crengi groase care erau una lângă cealaltă aproape paralele și m-am acoperit puțin cu una din micile pături din avion și pe cealaltă am folosit-o în loc de pernă. Pe cer am putut să întrezăresc o cantitate incredibilă de lilieci mari, maro închis care dădeau din aripi așa cum e tipic lor, aparent haotic și mișcându-se din impulsuri⁵. Nu știam cum să-i număr, dar cred că erau cu miile, oprindu-se mai ales în palmieri, mâncând fructele lor, credeam eu, sau poate vânau insectele care mâncau fructele.

       Am dormit în jur de două ore, în intervale de câte cincisprezece sau douăzeci de minute. Sunetele mă hărțuiau din toate părțile, auzeam numai pași, voci, țipete, cârâieli, scârțâieli, zumzete, șoapte, un freamăt continuu care urca și cobora fără oprire. La un moment dat, mi s-a părut de câteva ori că aud chiar sunetul unui copil agonizând și sunete ale elefanților. Nu știam dacă, întradevăr, era ceea ce părea sau doar părea a fi. Din când în când, se auzea câte un răget neliniștitor, care mă făcea să-mi imaginez că vreo fiară sălbatică mă devora în timp ce dormeam. Erau momente în care neliniștea îmi tăia respirația, torturându-mi inima până aproape că îmi producea durere. Fiecare sunet, fiecare mișcare, fiecare lucru din jurul meu era un chin, o senzație de acută sufocare. În momentul în care reușeam să adorm puțin, orice, mă obliga să mă trezesc speriat. Câteodată, vedeam ochi care străluceau în noaptea înfricoșătoare și, pentru a-mi ridica moralul, îmi imaginam că e doar o bufniță sau ceva asemănător care trăia în acei lari, dar încercările de a fi optimist duaru puțin și, până la urmă, mereu vedeam feline cu intenții necruţătoare sau vreun șarpe în căutarea prăzii. Uneori mi se părea că aud împușcături în apropiere, explozii continue, dar dacă încercam să ascult cu atenție nu mai reușeam să aud nimic.

      – Javier! am auzit cum mă striga Alex.

      – Da, unde ești? am răspuns în timp ce m-am trezit speriat.

      – Javier! am auzit iar.

       M-am uitat peste tot, îngrijorat, atent, nerăbdător să-mi văd prietenul. Până când mi-am dat seama că Alex este mort și că eram singur și neajutorat în mijlocul pădurii. Acel fapt mă speria: să nu am pe nimeni care să mă ajute, cu cine să-mi împart durerea pe care o simțeam, disperarea. Nu trebuia să mă las cuprins de panică, trebuia să-mi elimin din minte sentimentele negative ca să pot supraviețui, dar nu reușeam. O senzație de singurătate sufocantă mă obliga să mă înec în propriile-mi temeri.

      – Javier, Javier!

       Toată noaptea chemarea lui a fost constantă, neliniștitoare, irezistibilă. Aș fi mers cu el dacă aș fi știut unde.

ZIUA 2

      DESPRE CUM AM DESCOPERIT MINUNĂȚIILE PĂDURII

      – Nu, nu-l omorâți! am țipat agitându-mă până am căzut din copac cu o bufnitură.

       M-am scuturat în timp ce fugeam de propria-mi fantomă, ignorând durerea căzăturii. M-am uitat în toate părțile dezorientat și am rămas pentru un moment nemișcat, înghemuit, gemând ca un animal rănit. În timp ce îmi frecam spatele rănit, mi-am dat seama că avusesem un coșmar, un coșmar foarte real în care retrăiam moartea lui Juan, accidentul avionului, din nou corpul fără viață al lui Alex în brațele mele. Transpirația îmi cădea pe frunte, mâinile îmi tremurau. Am respirat adânc ceva timp și m-am decis să mă mișc; vroiam să mă îndepărtez cât mai mult posibil de avion, unde pierdusem parte din viața mea. Trecutul meu era teribil, viitorul fără speranță.

       Mă durea tare spatele din cauza posturii, din cauza căzăturii sau din ambele motive și aveam frisoane. Am urcat lamentându-mă ca să iau rucsacurile și mi-am dat seama că lipsea rucsacul cu mâncare. Am tresărit de uimire și era să cad iar din copac. Nu puteam să fac nimic fără acel rucsac. Am căutat speriat printre crengi și, când am crezut că nu o să-l mai găsesc niciodată, l-am zărit pe jos cu toată mâncarea împrăștiată. Probabil l-am dat eu jos când am căzut sau în timp ce dormeam. Am coborât cu grijă celălalt rucsac și am adunat tot ce am găsit: trei cutii de suc, un sandviș cu mezeluri, câțiva biscuiți mușcați și plini de furnici , o cutie de punguțe de sare și acele două cutii care până la urmă erau de gutui. Restul dispăruse, probabil mâncat de animale. Așa mi-am dat seama că, de fapt, căzuse pe timpul nopții.

       Am decis să fac un inventar de tot ce aveam ca să văd ce puteam folosi și să arunc restul. Nu avea rost să car cu mine ce nu îmi era util și trebuia să știu ce aveam de folos. În rucsacul meu, în afară de mâncare, aveam un briceag pe care i-l cumpărasem tatălui meu, figurile de lemn, o carte despre Africa Centrală, un pachet de șervețele, un binoclu de 8x30, o căciulă kaki de pânză și un tricou pe care scria “I love Namibia”. Din trusa medicală mai aveam o cutie de aspirine începută, o cutie întreagă de antidiareice, un pansament, trei leucoplaste și câteva pastile împotriva amețelilor. Și actele, bineînțeles. În rucsacul lui Juan erau actele lui și, în plus, cele trei pături și o pernă din avion, o carte mică cu fraze din limba swahili, ochelarii lui de soare, o șapcă, câteva batoane de ciocolată, un bidon de apă de un litru aproape gol, o furculiță, o figură mare de lemn a unui elefant și câteva mai mici, un pachet de țigări aproape plin și o brichetă.

       Nu puteam să car două rucsacuri așa că am pus toate lucrurile în al meu pentru că era într-o stare mai bună, dar am lăsat deoparte o pătură, perna care era prea mare și toate figurile de lemn, nefolositoare în situția asta; pe care le-am îngropat și le-am acoperit cu frunze. În timp ce aruncam unele lucruri îmi aminteam de persoanele care urmau să le primească: Elena, familia mea, prietenii mei, Alex, Juan... după scurt timp am început să plâng din nou, Nu îi mai puteam vedea niciodată, pe niciunul. De fapt, pe Alex și pe Juan urma să-i văd curând, în Rai sau unde se ajunge după moarte.

       Am mâncat pe loc batoanele de ciocolată topite de căldură, curățând cu limba ambalajul până când nu mai rămăsese nimic. Aveau un gust nemaipomenit. Am băut și puțina apă care mai era în sticlă. Atunci mi-am dat seama că trebuia să mă opresc pentru un moment și să mă gândesc la ce trebuia să fac în continuare. Câteva întrebări mi-au invadat mintea: știau rebelii că eu sunt viu?, unde ar trebui să merg acum?

       Nu aveam răspuns la prima întrebare. Poate reușiseră să convingă vreun pasager să spună că m-a văzut, poate au căutat prin împrejurimi și au găsit urmele mele sau cutia pe care o aruncaserăm după ce o băusem (o mare greșeală din partea mea, mai ales că atunci mă chinuiam să fug), poate erau peste tot și m-ar fi putut găsi oricum, sau poate nu știau nimic. Orice s-ar fi întâmplat, din acel moment trebuia să am mai multă grijă și să las cât mai puține urme posibil pe unde treceam.

       În legătură cu întrebarea despre unde ar trebui să merg; Mi se părea că din avion, în timp ce aterizam, văzusem la orizont un sat, într-o poiană. Nu știam dacă era baza rebelilor sau altceva, dar era foarte probabil să fi fost baza lor pentru că era foarte aproape de locul unde se produsese atacul. Noi zburam din sudul Africii spre nord, așa că m-am gândit că dacă aș fi mers mereu spre nord aș ajunge la marginea pădurii, în altă țară, și ar fi fost mai ușor să găsesc un ajutor. Cât de dor îmi era de prietenii mei în aceste momente! Acum m-ar fi ajutat mult entuziasmul, optimismul și veselia fără margini a lui Alex și capacitatea de a analiza cu obiectivitate tot, seninătatea și curajul de a face față