Sub Soarele De Vară. Manu Bodin

sărăcia și mizeria îl inspirau. La Paris, acestea se dovedeau a fi atât de numeroase și de oribile! Nu-l interesa să facă clișee pentru cărți poștale. Fiecare cu universul lui creativ.

      Franck se frecase la ochi. Pe ecranul telefonului apăruse un sms de la Svetlana. Surpriza l-a făcut să sară din pat. În mesaj, Svetlana îi spunea că ar fi liberă duminica viitoare. Ar fi apreciat un ghid care i-ar fi arătat un cartier frumos din Paris. Încheiase mesajul cu un smiley inocent care zâmbea. Uimit că a primit acest mesaj, Franck se simți deodată inundat de o bucurie profundă. Nu mai era nevoie să-și tortureze spiritul dacă trebuia sau nu să ia legătura cu ea, își asumase ea prima această sarcină. Acest demers însemna mult pentru el. Această femeie părea sinceră și dorea să-l revadă, să se plimbe cu el și să-l cunoască. Oare voia și altceva? Aici, Franck avansa puțin cam repede. Această încântare avea să-l facă să fie bucuros în toate cele trei zile care mai rămâneau până la întâlnire. Tulburările psihologice legate de amintirea fostei lui iubiri se îndepărtau deja. Franck se simțea în sfârșit pregătit pentru o poveste nouă. Îi răspunsese imediat. Profitase pentru a-i lăsa adresa de mail. Svetlana reacționase trimițându-i adresa ei, încă o dată cu același smiley, ca și la primul mesaj. Această icoană simplă dovedea atât de multă amabilitate, într-un mesaj atât de scurt, încât era convins că întâlnise o fată minunată.

      Seara, Franck avusese răbdare în fața ecranului. Adăugase contactul Svetlanei în mesageria instantanee skype. Deodată, această necunoscută pe care o aștepta nerăbdător, se conectase. Îi vorbise despre profesia ei, îi povestise cât de tracasată era, ca și cum Franck ar fi devenit un confident intim, pe care ea îl frecventa de mulți ani.

      În munca ei, îi povestea că ambianța nu era tocmai plăcută. Directoarea le ataca pe vânzătoare pe care le trata drept incapabile. Se mai produceau și furturi și nimeni nu observa nimic, nici măcar paznicul. De aceea, isterică și paranoică, acuza pe rând fiecare din subordonați, mergând până la a-și imagina un întreg complot împotriva propriei persoane.

      Cele mai multe colege veneau din alte țări. Visând să descopere Franța, oamenii veneau în țară pentru sezonul estival care cerea mai multă forță de muncă. În afară de Svetlana, originară din Rusia, era o fată din Moldova, două din Ucraina, una din China și una din Brazilia. Două franțuzoaice completau echipa. Cât privește directoarea care gestiona magazinul în prezent, ea era franțuzoaică. Un adevărat amalgam în acest comerț. Unele vânzătoare nu vorbeau o boabă de franceză. Compensau această lacună cu engleza, necesară de altfel pentru clienții care nu înțelegeau franceza. Svetlana putea să exerseze limbile străine pe care le învățase. Considera că acesta era singurul avantaj al acestui loc de muncă.

      Se hotărâseră să meargă să se plimbe prin Montmartre. Svetlana nu apucase să viziteze propriu-zis Parisul. Acum, pentru că avea mai mult timp, dorea să-și ia revanșa. Tocmai descoperise Tour Eiffel ... și doar pe dinafară. Când zărise masa metalică, își spusese: Cum? Ăsta e faimosul Tour Eiffel? Chiar nimic extraordinar!

      Prietena ucraineană care o însoțea avusese o lipsă totală de reacție. Cunoscut ca simbol al Franței libertăților în întreaga lume, acest monument nu avusese, asupra acestor două femei, decât un efect minabil, tare îndepărtat de prima exaltare pe care ele o trăiseră privind la diverse fotografii înainte de sosire. Toată magia unui clișeu fotografic se ascunde în echilibrul corect al obturatorului, care definește timpul de expunere și deschiderea diafragmei care lasă lumina să treacă. Alegerea focalei trebuie să ofere un unghi bun de captură și o încadrare corectă, putând astfel să dea viață oricărei himere.

      De când venise în Franța, Svetlana nu avusese timp pentru plimbări, din cauza unei lucrări de sfârșit de an, pe care trebuia să i-o predea profesorului cât mai curând cu putință. Pentru a-și îmbina pasiunile – arta și franceza - Svetlana dorise să traducă în rusă și să subtitreze mai multe cântece din filmul Umbrelele din Cherbourg. Era filmul francez preferat. În ciuda unei ușoare întârzieri față de data fixată pentru predarea lucrării, Svetlana l-ar fi trimis prin internet, odată terminat. Ar fi obținut astfel cea mai bună notă. Ce încântare! Putea astfel să se asigure pe viitor că ar fi trecut în al cincilea și ultimul an, în plus cu felicitări din partea profesorului. Ca recompensă, ar fi câștigat autorizația de a-și oferi timp liber și de a se distra după pofta inimii, după atâtea eforturi susținute.

      În cele trei zile de așteptare, Franck primise un mail de la unul din prieteni, Elie, coleg de la cursul postliceal, dar care, din motive obscure, spre deosebire de el, se îndreptase ulterior spre cinema. Câțiva ani mai târziu, Franck îl reîntâlnise. Elie își justifica alegerea cu o un citat de-al lui Jean-Luc Godard, din filmul Micul soldat: „Fotografia e adevărul, iar cinematografia e adevărul de 24 de ori pe secundă!„ De 24 de ori adevărul pe secundă... acest gând impune atâta considerație încât nici un cuvânt nu poate descrie impresia resimțită.

      Elie devenise un cineast destul de talentat în genul pe care-l alesese, un gen de film care alterna între geniu și nebunie și care lăsa să-i scape un uriaș upercut în această industrie de snobi, care ascunde o mare familie de ipocriți, în care nenumărate persoane se detestă, sunt geloase și vă fac figuri urâte fără nici un motiv real.

      Elie era în Liban pentru două luni. El se gândea la cel de-al doilea lungmetraj. La fel ca și primul proiect, această producție era realizată datorită unor sponsori generoși, cunoștințe ale unui prieten apropiat al lui Elie, care nu cereau nimic în schimb. Costul producției se ridica la mai puțin de 5000 de euro, datorită unor oameni pasionați și prieteni apropiați care credeau în munca lui. În mail, Elie îl informa pe Franck despre scenariu, care era gata în curând. Prietenii libanezi și familia erau bine. Respira libertate, departe de opresiunea pariziană, departe de palatul vetust de 15 metri pătrați, cadru de viață care reprezenta suprafața uneia din sălile sale de baie din Liban și în limbaj propriu: Cât toaleta mea!

      Paris... inima artificială a Franței. Oraș de sacrificii și de suferințe, în speranța de a reuși într-o bună zi.

      Franck îi răspunsese la mesaj. Îi povestise viața lui din ultimele zile și cum întâlnise întâmplător o tânără frumoasă din Rusia, care poate îi va permite să o uite pe aceea care îl făcuse să se simtă atât de rău în ultimele săptămâni: fosta lui prietenă, și ea de origine străină. Pe această persoană nu o mai considera decât o amantă efemeră, în momentul în care ea venea să se destindă și să se distreze pe durata unui sejur la Paris, lucru care se întâmpla o dată sau de două ori pe an. Franck îi mai promitea lui Elie să-l țină la curent dacă se mai întâmpla ceva cu această femeie tânără și îi ura să se bucure din plin de vacanța la soare, înainte de a veni să se închidă în acest Paris decolorat.

      2.

      Întâlnirea cu Svetlana fusese stabilită la stația de metrou Abbesses. Franck trebuia să-i arate cartierul Montmartre, precum și Sacré-Cœur. Vremea nu era cea mai primitoare; nori nimbus uriași amenințau cu precipitații. Raze zgârcite de soare traversau din când în când stratul gros de nori. Ce timp gri și trist pentru o primă întâlnire!

      Franck o aștepta de mai bine de zece minute. Nu ajunsese mai devreme. Nu. Svetlana întârzia. Încercase deja să o sune și îi răspunsese robotul.

      În fața ieșirii de la metrou, o pereche de miri tocmai apăruse de nicăieri. Urmați de o echipă de filmare, acești oameni invadaseră piața minusculă. La vederea materialului, Franck crezuse că era vorba despre o ședință de filmare pentru o ficțiune. Era un cameraman cu o cameră steady în jurul mijlocului. Echipamentul părea mai greu decât camera propriu-zisă, care era un camescop digital, mic. O altă persoană orienta un sistem portabil de lumini. Un asistent ghida operatorul care nu se baza decât pe ecranul LCD. Un al patrulea tip oprea pe toată lumea să înainteze prea mult – fără îndoială familiile