Strigăt De Onoare . Морган Райс

imaginea generală, a decis că nu merita efortul.

      Erec i-a scuturat mâna de pe el, apoi s-a aplecat aproape.

      "Pune-ți din nou mâinile pe mine," l-a avertizat Erec, "și o să-ți dorește să nu o fi făcut. Acum, fă doi pași înapoi de lângă mine înainte să găsesc un loc frumos pentru această spadă pe care o am în mână."

      Hangiul a privit în jos, cu ochii larg deschiși de frică, și a făcut mai mulți pași înapoi.

      Erec s-a întors și a ieșit vijelios din cameră, făcându-și loc cu coatele și îmbrâncind clienții din calea lui cum s-a repezit din nou afară prin ușile duble. Nu mai fusese niciodată atât de dezgustat de umanitate.

      S-a urcat pe cal, care se foia și fornăia la niște trecători beți care se uitau la el - fără îndoială, s-a gândit Erec, pentru a încerca să-l fure. Se întrebă dacă chiar ar fi încercat să o facă, dacă el nu s-ar fi întors, și și-a făcut o notă mentală să-și lege calul mai sigur în locul următor. S-a minunat de viciile acestui oraș. Totuși, calul său, Warkfin, era un cal de luptă oțelit, și dacă cineva încerca să-l fure, l-ar fi omorât sub copite.

      Erec l-a îmboldit pe Warkfin, și s-au repezit pe strada îngustă, Erec făcând tot ce putea pentru a evita mulțimea de oameni. Era târziu în noapte, dar străzile păreau să devină tot mai pline cu oameni, oameni de toate rasele amestecându-se unii cu alții. Mai mulți clienți beți au strigat la el pe când trecea pe lângă ei prea repede, dar lui nu-i păsa. Simțea că Alistair era aproape și nu se va opri de la nimic până când nu o avea înapoi.

      Strada se termina cu un zid de piatră, iar ultima clădire pe dreapta era o tavernă înclinată, cu pereți de lut de culoare albă și un acoperiș de paie, care părea și fi avut zile mai bune. După cum aratau oamenii care intrau și ieșeau, Erec a simțit că acesta era locul potrivit.

      Erec a coborât de pe cal, l-a legat bine de un stâlp și s-a repezit pe uși. Cum a făcut-o, s-a oprit din drum, surprins.

      Locul era luminat slab, o cameră mare, cu câteva torțe pâlpâitoare pe pereți și un foc muribund în șemineul din colțul îndepărtat. Covoare erau întinse peste tot, iar pe ele erau întinse zeci de femei, îmbrăcate sumar, legate cu frânghii groase între ele și de pereți. Toate păreau drogate - Erec putea mirosi opiul în aer, și a văzut o pipă trecută de la una la alta. Câțiva bărbați bine îmbrăcați se plimbau prin cameră, lovind și desfăcând picioarele femeilor aici și acolo, ca și cum testau marfa și decideau ce să cumpere.

      În colțul îndepărtat al camerei se afla un singur bărbat pe un mic scaun de catifea rosie, purtand o mantie de mătase, cu femei legate cu lanțuri de fiecare parte a lui. În picioare în spatele lui stăteau niște bărbați masivi, musculoși, cu fețele acoperite de cicatrici, mai înalți și mai lați în umeri chiar și decât Erec, arătând ca și cum ar fi fost încântați să omoare pe cineva.

      Erec a studiat scena și și-a dat seama exact ce se întâmpla: era un stabiliment sexual, aceste femei erau de vânzare, iar bărbatul din colț era pivotul, omul care o răpise pe Alistair - și, probabil, le răpise și pe toate aceste femei, de asemenea. Chiar și acum Alistair ar putea fi în această cameră, a realizat Erec.

      El a izbucnit în acțiune, grăbindu-se frenetic printre culoarele de femei și uitându-se la toate fețele, căutând-o. Erau câteva zeci de femei în această cameră, unele leșinate, iar camera era atât de întunecată că era greu să-și dea seama imediat. Se uită la față după față, mergând printre rânduri, când deodată o palmă mare l-a lovit în piept.

      "Ai plătit?" a venit o voce aspră.

      Erec s-a uitat în sus și a văzut un bărbat foarte mare în picioare lângă el, încruntându-se în jos.

      "Vrei să te uiți la femei, trebuie să plătești", a spus grav omul, cu o voce joasă. "Astea sunt regulile."

      Erec a mârâit înapoi la om, simțind ura ridicându-se în el, și apoi, mai rapid decât omul putea clipi, s-a întins și l-a lovit cu podul palmei chiar în esofag.

      Omul a icnit, cu ochii larg deschiși, apoi a căzut la genunchi, ținându-se de gât. Erec i-a tras un cot în tâmplă și omul a căzut cu fața la pămînt.

      Erec a mers rapid printre rânduri, scanând cu disperare fețele după Alistair, dar ea nu se vedea nicăieri. Nu era aici.

      Inima lui Erec bătea să-i sară din piept când s-a grăbit spre colțul îndepărtat al camerei, la omul mai în vârstă care stătea în colț, supraveghind totul.

      "Ați găsit ceva ce vă place?" întrebă omul. "Ceva pentru care vreți să licitați?"

      "Caut o femeie," a început Erec, cu oțel în voce, încearcând să-și mențină calmul, "și am de gând să spun asta doar o dată. E înaltă, cu părul blond lung și ochii verzi-albaștri. Numele ei este Alistair. Ea a fost luat din Savaria cu doar o zi sau două în urmă. Mi s-a spus că a fost adusă aici. E adevarat?"

      Omul clătină încet din cap, rânjind.

      "Proprietatea pe care o căutați a fost deja vândută, mi-e teamă", a spus bărbatul. "Un specimen bun, totuși. Aveți bun gust. Alegeți o alta, și vă voi da o reducere."

      Erec s-a uitat urât, simțind înăuntrul său o furie mai puternică decât orice simțise vreodată.

      "Cine a luat-o?" mârâi Erec.

      Bărbatul zâmbi.

      "Oh, dar tu pari fixat pe această sclavă anume."

      "Ea nu este o sclavă", mârâi Erec. "Ea este soţiamea. "

      Omul s-a uitat înapoi, șocat - apoi a dat brusc capul pe spate și a râs în hohote.

      " Soţiata! Asta e una bună. Nu mai e, prietene. Acum, ea este jucăria altcuiva." Apoi fața hangiului se întunecă, într-o grimasă rea, în timp ce le făcu semn acoliților săi, și a adăugat: "Acum scăpați-mă de gunoiul ăsta."

      Cei doi bărbați plini de mușchi au înaintat și, cu o viteză care l-a surprins pe Erec, s-au repezit la el amândoi deodată, vrând să-l apuce de piept.

      Dar ei nu și-au dat seama pe cine atacau. Erec era mai rapid decât amândoi, ocolindu-i, apucând încheietura mâinii unuia dintre ei și îndoind-o înapoi până când omul a căzut pe spate, iar apoi lovindu-l pe celălalt cu cotul în gât, în același timp. Erec a făcut un pas înainte și i-a zdrobit traheea omului de pe podea, lăsându-l inconștient, apoi s-a aplecat și i-a dat un cap în gură celuilalt, care se ținea de gât, făcându-l și pe el să-și piardă cunoștința.

      Cei doi bărbați zăceau acolo, inconștienți, și Erec a pășit peste trupurile lor și către hangiu, care acum tremura scuturând scaunul, cu ochii larg deschiși de frică.

      Erec a întins mâna, l-a apucat pe om de păr, i-a tras capul pe spate și i-a pus un pumnal la gât.

      "Spune-mi unde este, și s-ar putea să te las să trăiești", a mârâit Erec.

      Omul s-a bîlbîit.

      "Îți voi spune, dar îți pierzi timpul", a răspuns el. "Am vândut-o unui nobil. El are propria sa forță de cavaleri și locuiește în propriul castel. El este un om foarte puternic. Castelul său nu a fost niciodată străpuns. Și dincolo de asta, el are o întreagă armată de rezervă. E un om foarte bogat, are o armată de mercenari care să-i facă pe plac în orice moment. Orice fată cumpără, o păstrează. Nu există nicio cale să o eliberezi vreodată. Deci, du-te înapoi de oriunde ai venit. Ea nu mai e."

      Erec a presat mai tare lama pe gâtul omului, până a început să curgă sângele, iar bărbatul a țipat.

      "Unde este acest lord?" mârâi Erec, pierzându-și răbdarea.