Jurnalul Unei Pisici Băgăcioase. R. F. Kristi

pisicii siberiene minune Inca, cea mai cunoscută pisică-detectiv de pe planetă va fi o capodoperă --–Un real succes --–Un bestseller!

      Cine ar rezista unor povești cu pisici băgăcioase cum sunt ale mele?

      Da --–abilitățile mele de detectiv mă vor duce pe drumul către celebritate.

      Era momentul perfect să încep, pentru că se apropia Crăciunul. În aer plutea un sentiment de entuziasm palpabil.

      Fără îndoială! Crăciunul era perioada mea preferată din tot anul.

      Mirosul de pin, decorațiunile strălucitoare și majoritatea cadourilor pentru noi de sub steluțele sclipitoare din brăduț...

      Le povestisem Carei și lui Fromage despre jurnal și voiau să știe cât de important va fi rolul lor în Jurnalul meu.

      „Să vedem…” e tot ce le-am promis.

      Am auzit un murmur „isteața lui pește” din partea Carei, pe care m-am prefăcut că îl ignor.

      Era jurnalul MEU și eu decideam ce voi scrie.

      Așa că uite!!!

      Isteața lui pește!

      Nu aveam de gând să îi las pe surioară și frățior să preia controlul jurnalului. Mi-aș putea imagina ce ar fi devenit:

      • De la Fromage – Polologhie lungă despre minunata lui

      brânză franțuzească!!!!

      • De la Cara – Noutăți în materie de eșarfe și cum să te înfrumusețezi!!!!!

      Mi-am imaginat, ca prin vis o ceată de căței îngenunchiați înaintea inteligenței mele superioare.

      DAAA!

      Aș fi INCA, pisica-detectiv par excellence!

      Nicio pisică nu ar mai fi așa de adorată de mulțimi.

      „Bravo, Inca!”

      DECEMBRIE

      12 zile până la Crăciun

      Duminică seara, târziu:

      Deodată, am avut sentimentul ciudat că suntem urmăriți.

      Mama noastră, Missy, făcuse focul în șemineu și lemnul trosnea cu veselie. Căsuța era călduroasă și primitoare, în ciuda frigului de afară.

      Era o seară ca oricare alta la reședința Inca. Cara, Fromage, Charlotte și cu mine stăteam în jurul șemineului cu Mama, umanoidul tânăr pe care îl deținem împreună.

      M-am gândit că doar m-am imaginat că aș fi urmărită și am scuturat din cap și m-am liniștit.

      Dar sentimentul straniu că sunt urmărită s-a furișat din nou.

      Ca să nu-i deranjez pe ceilalți, m-am uitat pe fereastră cu grijă. Nu era nimic acolo – doar întuneric și puțină lumină de la uriașa Lună de deasupra.

      M-am întors în același loc și m-am așezat din nou, cu fața către fereastră, în caz că niște EXTRATEREȘTRI din spațiu ne-ar ataca prin fereastră.

      De cum mi se închideau ochii, am văzut o umbră mișcându-se în afara geamului. Am deschis ochii și am privit. Dar nu era nimic. Doar liniștea unei nopți foarte întunecate.

      Deodată, am văzut doi ochi verzi strălucitori fixându-mă.

      Inima mi-a încremenit!

      * Să fi fost un demon?

      * Să fi fost un dragon înghițitor de flăcări??

      * Să fi fost un șarpe care se târa???

      * Oare frica mea cea mai mare devenea reală? Erau extratereștrii pe cale să ne vină de hac????

      Inima mea bătea nebunește –

      Am văzut o labă gri mare și puternică întinsă spre mine și blănița din spatele gâtului s-a ridicat ca un arici gata de luptă.

      Și apoi mi-a picat fisa că figura corpolentă care apărea și dispărea la fereastră nu era altceva decât fața prietenului nostru, Monk!!

      Am expirat ușurel, iar inima mea a revenit la un ritm normal.

      Monk, un motan Albastru de Rusia cu picioare lungi și ochi mari de Golden Retriever, e destul de arătos și elegant – dacă preferi stilul mai măricel. Întotdeauna poartă un papion de un roșu aprins.

      Monk era un pisoi destul de isteț.

      Să nu mă înțelegeți greșit. Majoritatea pisicilor sunt inteligente. Dar observasem că Monk era mai iute la minte decât majortatea pisicilor pe care le întâlnisem. Presupun că l-ați putea numi o pisică mai TOCILARĂ.

      Monk locuia în vecini cu Solo (un detectiv faimos), asistentul lui, Hobbs și Terrance, un câine mare.

      Terrance era cel mai bun prieten al lui Monk și un cățel-detectiv nemaipomenit.

      M-am ridicat ușurel ca să nu îi deranjez pe ceilalți, am sărit pe geam și l-am însoțit pe Monk sub tufișul care separa căsuța noastră de grădina întinsă din fața casei lui uriașe.

      – Ce mai faci, Monk?, am mieunat încetișor.

      Monk cel calm și relaxat părea destul de preocupat.

      Urechile mă gâdilau și blănița de pe spatele gâtului care se culcase s-a ridicat din nou când l-am simțit cât de supărat era.

      – Ești bine? Am mieunat, înăbușindu-mi propria panică.

      Monk a inspirat adânc și a răspuns în felul lui obișnuit, cu un mieunat negrăbit, forțându-se să își reducă alarmarea.

      – Voi, pisoii, trebuie să veniți diseară. Terrance are niște vești neașteptate pentru noi, a mormăit.

      I-am promis că vom veni, de îndată ce adoarme Mama.

      M-am grăbit să ajung la ceilalți să le dau vestea, întrebându-mă ce l-o fi supărat pe Monk cel veșnic calm.

      Duminică noaptea:

      Noaptea era complet întunecată când am luat-o la fugă spre casa lui Monk. Comparativ cu micuța și modesta noastră căsuță, Monk locuia într-o casă imensă și cochetă. Dar noi iubeam căsuța noastră și nu am fi schimbat-o pentru nimic în lume.

      Am mers tiptil prin bucătăria imensă, iar Fromage s-a oprit să adulmece farfurioara tentantă cu smântână pe care Hobbs i-a lăsat-o lui Monk.

      – Haide, Fromage! A mârâit Cara. Monk nu va fi prea încântat dacă iei din gustarea lui fără să îi ceri permisiunea.