Valuri alb-roșii în Țarițîn și împrejurimi. Serghei Gordienko

exact asemeni a trei gloanțe: în frunte, în inimă și în burtă. Probabil anume așa vor nimeri acești trei tineri ai Armatei Roșii, ei încă eri semănau câmpiile undeva pe lângă Riazani, iar acum au fost mobilizați de bolșevici la lupta cu contrrevoluția. – Acum cu o contră va fi mai puțin!

      Comisarul a luat poziția de drepți și s-a întins în toată statura lui uriașă, a desfăcut larg picioarele, a dus mâinile la spate și m-a măsurat cu o privire batjocoritoare apoi a făcut un semn tinerilor din Armata Roșie. Țevile puștilor m-au țintit în frunte, în piept și în burtă. Au țintit corect…

      Comisarul a trecut prin spatele lor, privind în podea. S-a oprit de altă parte.

      Subofițer de cavalerie… ai slujit țarului, ai primit ordine, ai fost prizonier la nemți. Acum ai decis să slujești revoluției?! Și ți-ai închipuit că noi te vom crede? Ai crezut că nu vom întrevedea esența ta imperială?!

      Arătam jalnic: nebărbierit, desculț, îmbrăcat doar în izmene. Cele două luni la Lubianka au lăsat urme.

      Tovarășe comisar…

      Domnule, comisar!

      Domnule comisar, am spus în timpul anchetei, că pe front și în captivitate, m-au pătruns ideile revoluționare. Vreau să apăr revoluția și să lupt cu intervenienții.

      Comisarul m-a măsurat cu o privire plină de neâncredere.

      Fiți gata! – a ordonat el tinerilor roșii. – În numele revoluției și a poporului muncitor…

      Lăsați armele! – în cazemată a intrat un om scund cu pensne pe nas și într-o geacă de piele la fel ca a comisarului, era încins cu curele și purta chipiu cu steluță. Avea o bărbuță rară, de sub chipiu se vedea părul negru și des. – Lăsați armele, tovarăși!

      Lăsați armele! – a repetat ordinul comisarul și a luat poziția de drepți în fața venitului.

      Tovarășe președinte a Sovetului Revoluționar Militar, aducem la îndeplinire hotarârea judecății poporului muncitor. E un purtător de epoleți de aur, a slujit țarului! – a raportat comisarul, iar eu am simțit, că încrederea în sine i s-a evaporat ca aburul deasupra ceainicului fierbinte.

      Ce fel de epoleți de aur?! Aceia sunt ofiței de grad înalt și generalii, iar el e subofițer. Aur pe epoleții lui nu a fost niciodată!

      Președintele avea în mâini hârtiile mele.

      Vă lipsesc unele documente.

      Am strâns din umeri.

      Am păstrat tot ce am putut.

      Originea socială?

      Tata e dintr-un neam de nobili sărăciți. A murit când aveam 13 ani. Mama – femeie de cazaci.

      De aceia a-ți mers la cavalerie?

      Exact.

      Vă socotiți nobil sau cazac?

      Cazac. Mai degrabă un simplu țăran, m-am grăbit să mă corectez eu, deoarece cei mai mulțți dintre cazaci nu au acceptat revoluția. Deci trebuie să trect drept de-al lor, drept țăran.

      Președintele m-a străpuns cu o privire inteligentă, care parcă te îngheța. Sticlele pensneului reflectau lumina roșiatică a lămpii de gaz – unica sursă de lumină în cazemata mea de execuție– această reflecție conferea feței președintelui o evidentă nuanță de surealism. E un demon, m-am gândit eu. Cel mai adevărat demon al revoluției.

      Corect! Muncitorii și țăranii – iată pentru cine noi am luptat și continuăm să ne luptăm. Anume pentru ei am făcut revoluția. Vreți să vă alăturați la lupta noastră?

      Întocmai, – eram cât pe ce să adaug ”Excelența voastră”.

      Sunt bucuros că și Dumneavoastră a-ți conștientizat corectitudinea ideilor noastre. Ce v-a convins, în afară de lucrul nostru de agitație pe care l-am dus pe frontul german?

      Să-mi amintesc, ce am citit din literatura comunistă, în 1917.

      ”Socialismul și religia” și ” Bolșevicii și mica burjuazie” a tovarășului Lenin. La fel și ”Revoluția noastră” și ”Războiul și Internaționala” a tovarășului Troțki.

      Un zâmbet reținut a apărut pe fața președintelui, de parcă demonul, a primit în sfârșit următoarea sa jertfă și era gata să serbeze victoria.

      Și ce V-a plăcut în ”Revoluția noastră”?

      Teoria revoluției permanente.

      Sunt bucuros, că cartea mea V-a ajutat să alegeți corect viața de revoluționar. A-ți citit lucrările lui Stalin?

      Cine e?

      De data asta fața președintelui s-a întins într-un zâmbet biruitor, nereținut și a răsunat un hohot asurzitor.

      Aveți dreptate! Oh, câtă dreptate!.. De unde sunteți de origine?

      De la Țarițîn, provincia Saratov.

      Președintele a menținut o pauză, timp în care nu și-a luat privirea de la mine.

      Dați-i să se spele, să mănânce, să se îmbrace și mâine la mine la cabinet.

      La ordin, tovarășe Troțkii! – a răspuns cadențat comisarul.

      Generalul cu pălăria de fetru.

      Novocerkassk. Noiembrie, anul 1917.

      Anticamera generalului Alexeev, amintea un ștab obișnuit al Armatei Rusiei Imperiale: ofițeri îmbrăcați în uniforme, se salută conform statutului. Ies în evidență doar eu – haine civile și fața nerasă de o săptămână.

      Adiutantul studiază documentele mele. În sfârșit se hotărăște să le transmită generalului. Intră în cabinet și peste un minut se întoarce fără ele. Aștept mai bine de o oră și un sfert. În sfârșit la adiutant sună telefonul.

      La ordin, Exceleța Voastră. Treceți în cabinet, domnule Istomin. Generalul vrea să discute cu Dumneavoastră.

      Mă ridic, mă aranjez pe cât se poate și intru în cabinet. În fața mea la o masă masivă și într-un mundir soios stă un moșnegel micuț, cu frunte înaltă, nas cârn și mustăți stufoase, cu capetele răsucite în sus. În ochi are o tristețe parcă rămasă acolo încă din copilărie.

      Deci Dumneavoastră, subofițer de cavalerie, a-ți absolvit Școala de Cavalerie din Nikolaev și a-ți dus slujba pe frontul Vestic? Iar acum vreți să vă înrolați în Armata de Voluntari?

      Exact, Excelența voastră.

      Armata tocmai se formează. De unde a-ți aflat despre ea?

      Din telegrama Dumneavoastră, pe care a-ți trimis-o la ștabul cartierului militar Petrograd, luna trecută.

      Cum a-ți nimerit la ștab? De când acolo sunt admiși subofiețrii cavaleriei?

      Așa s-a primit, – răspund prima ce mi-a venit în gând și înțeleg că răspunsul meu e unul completamente prost.

      Generalul Alexeev din nou răsfoiește documentele mele.

      Telegrama a fost codificată. Ea putea fi cititiă doar de ofițerii ștabului.

      Tac. Nu am ce spune.

      Aveți mâinile curate și îngrijite ale unui ofițer de birou, fără urme de hățuri. Mersul nu e legănat, ca la cavaleriști. Picioarele le țineți împreună și un pic Vă gârboviți, de parcă a-ți lucrat cu documentele foarte mult timp. Se mai simte încă obișnuința de a vorbi cu oameni cu ranguri înalte. Deci? Tot ma sunteți cavalerist?

      Deci v-a trebui să recunosc cine sunt, altfel vor refuza să-mi dea o slujbă.

      Nu sunt documentele mele. Le folosesc pentru conspirație. Sunt, Proscurin, ștabs-căpitanul serviciului de contraspionaj militar. Am slujit la unitatea lui Istomin, am lucrat asupra legăturilor bolșevicilor sovetici cu spionajul german. Documentele sunt ale fiului lui. Colonelul a socotit că așa voi putea mai ușor să trec verificarea noii puteri și să plec peste hotare. Dar după ce am citit telegrama, am decis să vin la Dumneavoastră voluntar.

      Unde sunt documentele Dumneavoastră adevărate?

      Sunt ascunse.

      Le