Minciuni De Familie. Dawn Brower

fi înțeles, dar ochii lui spuneau o cu totul altă poveste.

      - Înțeleg. Apoi, uitându-se înspre fiul lui, zise:

      - Cooper, ai vrea, te rog, să îi faci un tur al insulei?

      Cooper încuviință din cap. Nimic nu l-ar fi făcut mai fericit decât să o escorteze pe Amethyst în jurul insulei. Nu ar fi putut cere o ocazie mai bună nici dacă ar fi aranjat singur asta. Ben nu era nicăieri pentru a interveni între el și Amethyst, așa că, până acum, părea că el are șanse să câștige competiția pe care prietenul său o inițiase.

      Reușise să afle destul de multe despre ea pe internet. Ea nu îi dăduse prea multe informații, însă revista ASK îi prezenta articolele în mod proeminent. De asemenea, scrisese câteva editoriale prezentate în aproape toate edițiile. Luând în considerare inițialele ei, Cooper presupunea că revista juca un rol mult mai important în viața ei decât lăsase ea să se creadă. Urma să o întrebe mai târziu cât de implicată era și dacă revista fusese numită după ea.

      Între timp, Cooper urma să profite de aceste momente pentru a-i spune despre legenda locală. Și, întâmplarea făcea că, Roman și Cooper erau experții locali. Toată lumea știa întâmplările, însă numai familia Marchant deținea toate jurnalele frumoasei Marianne. Acestea au fost printre multe lucruri pe care le-a lăsat la pensiune atunci când a fugit din North Point.

      - Urmează-mă și o să-ți arăt împrejurimile. Sunt o mulțime de locuri interesante pe aici.

      Amethyst i se alătură lui Cooper, încântarea putându-i-se citi în ochi.

      - Abia aștept, spuse ea. Sunt gata oricând ești și tu.

      Această după-amiază se preconiza a fi cea mai bună din viața lui. Îi zâmbi și îi făcu semn să îl urmeze. În timp ce se îndreptau spre potecă, el o conduse în spatele casei și se opri la marginea unei stânci abrupte. Valurile care se formaseră pe lac se loveau de formațiunea de pietre de dedesubt. Privind spre lac, atenția îi fu atrasă de un mic vârf de piatră colorat în alb, gri și negru ce răsărea pe o insuliță, la mică distanță de stâncile de dedesubt. De unde stăteau, părea că ar putea să se întindă și să-l atingă.

      Cooper o atinse pe umăr și îi arătă către micuța insulă.

      - Acolo este Ghost Peak. Nu este un munte adevărat, dar ne place să credem că este muntele nostru personal. Apa avusese un efect ciudat asupra stâncii de-a lungul anilor și crease insula cu micul său munte. Formațiunea a fost tot timpul aici – în orice caz, cu mult înainte ca acest oraș să devină ceea ce este acum. Nu a fost supranumită insula Ghost Peak decât după moartea lui Easton Hill.

      Amethyst își întoarse privirea dinspre lac pentru a se uita la Cooper.

      - De unde și-a luat numele? Cum ar putea avea asta vreo legătură cu moartea lui Easton Hill? spuse ea, înclinându-și capul și holbându-se la Ghost Peak.

      Cooper își ascunse un zâmbet. Putea să-i alimenteze orice informație dorea în acest punct. Îi atrăsese atenția și nu avea de gând să irosească această șansă.

      - Conform legendei, Easton Hill a dus-o cu barca pe Marianne Trenton pe insulă pentru un picnic. În timp ce se aflau acolo, el a cerut-o în căsătorie și, la scurt timp după, s-au căsătorit. Se întâmplă ca acest loc să fie unul dintre preferatele lor. Iar acest lucru este valabil și pentru majoritatea localnicilor. Multora dintre noi ne place să mergem pe insulă atunci când avem oportunitatea.

      Amethyst clătină din cap în timp ce spuse:

      - Așadar, ar trebui să fie Love Peak¹, nu Ghost Peak. Pur și simplu nu se leagă. Deci, el pur și simplu a cerut în căsătorie acolo? De ce îl face să fie un loc care sugerează o bântuire?

      Era atât de adorabilă încât ar fi vrut să o îmbrățișeze.

      - Ar trebui să fie, dar nu este, spuse el.

      Amethyst își înclină capul într-o parte ca și cum ar fi încercat să găsească o explicație.

      - Nu înțeleg. Explică-mi! continuă ea.

      - Explicația simplă este că el s-a dus acolo în căutarea soției sale. El a pierdut-o sau ea l-a pierdut pe el, depinde de cum privești lucrurile. Așa că vine pe insulă în aceeași zi în fiecare an, sperând să o găsească. Până acum nu a avut prea mult noroc, sărmanul de el. Era într-adevăr o poveste sumbră...

      - Asta e foarte trist. În ce zi a anului vine să viziteze insula? spuse ea, mușcându-și ușor buza de jos.

      El și-ar fi dorit să fie mai aproape de ea și să o poată săruta. Avea o gură minunată, iar dinții ei strălucitori o făceau să fie și mai ademenitoare. Cooper ridică din umeri și spuse:

      - Nu știu sigur. Au existat mai multe date. Aș putea să îți spun când anume s-au căsătorit și, dacă ar fi să ghicesc... dar chiar și jurnalele lui Marianne nu spun exact în ce zi au fost pe insulă. Știu doar că s-au căsătorit pe 1 aprilie 1953.

      - De ziua păcălelilor? Interesant... spuse ea, oprindu-se și uitându-se la el. Ochii ei se măriră în timp ce spuse:

      - Stai, ai jurnalele ei? Pot să le citesc? spuse ea, emoția răzbătându-i în voce în timp ce ochii ei stăruiau practic asupra lui.

      Fusese atât de ușor să o ademenească în direcția în care voia ca ea să meargă. Nici nu își dăduse seama că fusese atrasă în joc. Totul mergea de minune și în curând putea să afle dacă ea era atât de specială precum credea el. Cu cât mai mult timp petreceau împreună, cu atât mai mult creșteau șansele ca el să se implice emoțional.

      - Nu știu. Sunt un fel de moștenire de familie și vechi de peste o jumătate de secol...

      - Ooo, promit să fiu foarte atentă cu ele. Asta dacă mă vei lăsa să le citesc, spuse ea, în timp ce înflăcărarea i se simțea în voce.

      El se prefăcu a-i fi greu să o lase să se uite peste ele.

      - Păi, chestia este că nu te cunosc prea bine. Cum aș putea să am încredere că nu vei pleca cu ele?

      Ea își duse mâna la tâmplă, încercând să găsească o soluție.

      - Dacă ți se pare mai confortabil, poate ai putea să stai cu mine în timp ce mă uit prin ele. În felul acesta vei ști că nu am să stric nimic care nu îmi aparține.

      Minunat, nici măcar nu trebuise să-i sugereze. Ea chiar făcea totul să fie mai ușor pentru el. Nu că ar fi avut vreo intenție să se plângă.

      - Hmm... cred că ar putea funcționa. Oricum, de ce ești atât de interesată de Marianne și Easton?

      - Sunt scriitoare, zise ea. Dar cred că știai deja asta. Am menționat-o mai devreme când ne-am întâlnit.

      Oftând, ea continuă:

      - Îmi place să descopăr lucruri interesante despre locurile pe care le vizitez. Recunosc că aleg locații care mă intrigă și sper să descopăr istoria orașului și să o folosesc în articolele mele. M-am blocat asupra posibilității fantomelor din acest oraș și cred că ar fi o caracteristică minunată de surprins. Mi-ar plăcea să scriu adevărul, și nu doar un articol care să speculeze despre existența fantomelor. Mă vei ajuta?

      - S-ar putea să pot face asta. Ai mai scris ceva până acum? Îmi arăți?

      - Nu știu ce să zic - pur și simplu nu-mi place să împărtășesc nimic până nu termin. Poate după ce termin articolul aș putea să-ți trimit o copie. Ai vrea?

      - Ce idee minunată. Mi-ar plăcea.

      Asta i-ar oferi un motiv pentru a păstra legătura cu el dacă ar fi plecat din oraș, gândi Cooper. El spera să poată