Înlănțuită. Блейк Пирс

8

      Imediat ce Riley și Lucy coborâră din avionul FBI-ului, un polițist tânăr în uniformă veni spre ele, traversând pista în grabă.

      — Frate, ce mă bucur să vă văd, spuse el. Comisarul Alford e furios. Dacă nu dă cineva jos imediat corpul lui Rosemary, riscă să facă un infarct. Reporterii sunt deja călare pe noi. Eu sunt Tim Boyden.

      Moralul lui Riley decăzu în timp ce ea și Lucy se prezentau. Prezența atât de rapidă a presei la fața locului era un semn sigur de probleme. Cazul pornea cu stângul.

      — Vă pot ajuta să duceți ceva? întrebă ofițerul Boyden.

      — Ne descurcăm, spuse Riley. Ea și Lucy nu aveau decât două genți mici.

      Ofițerul Boyden indică un punct de-a lungul pistei.

      — Mașina e aici, spuse el.

      Toți trei se îndreptară iute spre mașină. Riley se așeză pe scaunul pasagerului în față, iar Lucy pe bancheta din spate.

      — Suntem la doar două minute de oraș, spuse Boyden începând să conducă. Mamă, nu-mi vine să cred ce se întâmplă. Săraca Rosemary. Toată lumea o plăcea așa de mult. Mereu ajuta oamenii. Când a dispărut acum două săptămâni, ne-a fost frică tuturor de ce-i mai rău. Dar nu ne puteam imagina...

      Vocea i se stinse și își scutură capul oripilat.

      Lucy se aplecă în față de pe bancheta din spate.

      — Am înțeles că ați mai avut un criminal ca acesta, spuse ea.

      — Mda, pe vremea când încă eram la liceu, spuse Boyden. Nu tot aici în Reedsport, totuși. Era aproape de Eubanks, mai departe spre sud de-a lungul râului. Un corp în lanțuri, exact ca Rosemary. Purtând și o cămașă de forță. Are dreptate șeful? Avem de-a face cu un criminal în serie?

      — Nu ne putem exprima deocamdată, spuse Riley.

      Adevărul era că Riley credea că șeful avea probabil dreptate. Dar tânărul ofițer părea deja destul de supărat. Nu avea niciun rost să-l alarmeze și mai mult.

      — Nu-mi vine să cred, spuse Boyden, scuturându-și din nou capul. Un orășel drăguț ca al nostru. O doamnă drăguță ca Rosemary. Nu-mi vine să cred.

      Cum intrau în oraș, Riley văzu două dube cu echipe de știri TV pe micuța stradă principală. Un elicopter cu logo-ul unui post de televiziune se învârtea deasupra orașului.

      Boyden conduse până la o barieră unde se adunase un mic grup de reporteri. Un ofițer făcu loc mașinii printre ei. Doar câteva secunde mai târziu, Boyden trase mașina lângă o porțiune de linii de tren. Acolo era corpul, atârnând de un stâlp electric. Câțiva polițiști în uniformă stăteau la câțiva metri de el.

      Cum cobora din mașină, Riley îl recunoscu pe Comisarul Raymond Alford galopând spre ea. Nu părea deloc încântat.

      — Sper că aveți un motiv al dracu’ de bun să ne țineți cu corpul atârnat așa aici, spuse el. Ne-am trezit într-o situație de coșmar. Primarul amenință să-mi ia insigna.

      Riley și Lucy îl urmară până la corp. În lumina după-amiezii târzii părea chiar mai ciudat decât păruse în pozele pe care Riley le văzuse pe calculatorul ei. Lanțurile din oțel inoxidabil străluceau în lumina soarelui.

      — Presupun că ați restricționat locul, îi spuse Riley lui Alford.

      — Am făcut cât de bine am putut, spuse Alford. Am blocat zona suficient de departe încât nimeni să nu poată vedea corpul exceptând de pe râu. Am redirecționat trenurile să ocolească orașul. Asta le încetinește și le dă peste cap orarele. Așa trebuie să fi aflat posturile de știri din Albany că se întâmplă ceva. Cu siguranță nu au aflat de la oamenii mei.

      În timp ce Alford vorbea, vocea sa fu acoperită de elicopterul televiziunii care plana exact deasupra lor. Renunță la încercarea de a spune ce voia să spună. Riley putea citi obscenitățile de pe buzele sale în timp ce se uita la aeronavă. Fără să se ridice, elicopterul se îndepărtă învârtindu-se într-un cerc. Pilotul voia în mod evident să revină roată în zonă.

      Alford își scoase telefonul mobil. Când i se răspunse, zbieră:

      — Ți-am spus să-ți ții departe de locul faptei nenorocitul de elicopter. Acum spune-i pilotului tău să-și ducă dihania la o sută cincizeci de metri înălțime. Asta e legea.

      După expresia lui Alford, Riley bănui că persoana de la celălalt capăt i se împotrivea. În cele din urmă, Alford spuse:

      — Dacă nu-ți iei pasărea aia imediat de aici, reporterii tăi vor fi excluși din conferința de presă pe care o voi da după-amiaza asta.

      Chipul i se relaxă puțin. Se uită în sus și așteptă. După cum era de așteptat, după câteva momente elicopterul se ridică la o înălțime mai mult decât rezonabilă. Zgomotul motorului său încă umplea atmosfera cu un huruit strident și constant.

      — Doamne, sper să nu mai avem de-a face cu prea multe d-astea, mârâi Alford. Poate când dăm corpul jos o să fie mai puțină atracție pentru ei. Totuși, pe termen scurt, presupun că există un avantaj. Hotelurile și pensiunile au ceva mai mulți clienți. Restaurantele la fel – reporterii trebuie să mănânce. Dar pe termen lung? E de rău dacă turiștii se tem să vină în Reedsport.

      — Ați făcut o treabă bună ținându-i la distanță de locul faptei, spuse Riley.

      — Presupun că am rezolvat măcar atât, spuse Alford. Haideți să încheiem odată cu asta.

      Alford le conduse pe Riley și Lucy și mai aproape de corp. Hamul era legat de o frânghie groasă care trecea printr-un scripete de inox atașat de traversa înaltă. Restul frânghiei cobora drept la pământ.

      Riley putea să-i vadă chipul femeii acum. Din nou, asemănarea ei cu Marie o traversă ca un șoc electric – aceeași durere tăcută și același chin pe care chipul prietenei ei le afișase după ce se spânzurase. Ochii bulbucați și lanțul pus căluș în gură făceau ca imaginea să fie cu atât mai deranjantă.

      Riley se uită la noul ei partener să vadă cum reacționează. Cumva spre surprinderea ei, văzu că Lucy lua deja notițe.

      — E primul ta scenă a unei crime? o întrebă Riley.

      Lucy înclină pur și simplu din cap în timp ce scria și observa. Riley consideră că reacționa extrem de bine la vederea cadavrului. Mulți începători ar fi vomitat în boscheți până acum.

      La polul opus, Alford părea categoric să se simtă rău. Chiar și după atâtea ore, nu se obișnuise cu priveliștea. Pentru binele lui, Riley speră să nu fie nevoit să se obișnuiască niciodată.

      — Nu prea miroase încă, spuse Alford.

      — Nu încă, spuse Riley. Se află încă la stadiul de autoliză, în mare parte doar celulele interne care se dezintegrează. Nu e suficient de cald pentru a grăbi procesul de putrefacție. Corpul nu a început încă să se altereze din interior. Atunci mirosul va deveni cu adevărat urât.

      Alford părea din ce în ce mai palid auzind acest fel de a vorbi.

      — Dar rigor mortis? întrebă Lucy.

      — Este în rigor complet, sunt sigură, spuse Riley. Va fi probabil pentru încă doisprezece ore.

      Lucy tot nu părea deloc tulburată. Doar continua să însemneze mai multe notițe.

      — Ați depistat cum a prins-o criminalul acolo sus? îl întrebă Lucy pe Alford.

      — Avem o idee destul de clară, spuse Alford. S-a cățărat și a pus pe poziții scripetele.