Soarta Dragonilor . Морган Райс

ce se apropia, pregătindu-se să fie mușcat, – dar apoi brusc creatura a deschis gura larg și a scuipat apă de mare spre el. Thor clipi, încearcă să-și clătească ochii.

      Creatura le tot dădea târcoale, înotând în cercuri în jurul lor, iar Thor își dublă eforturile, înotând mai repede, încercând să scape.

      Thor făcea progrese, apropiindu-se de barcă, atunci când dintr-o dată o altă creatură a ieșit la suprafață pe cealaltă parte a lui. Era lungă și îngustă, și portocalie, cu două gheare la gură și zeci de picioare mici. Avea, de asemenea, o coadă lungă, care biciuia în toate direcțiile. Arăta ca un homar, stând în picioare. Acesta a ocolit de-a lungul marginii apei, ca un gândac de apă, și și-a croit drum mai aproape de Thor bâzâind, întorcându-se pe o parte și biciuind din coadă. Coada lui biciui brațul lui Thor, și acesta strigă de durerea înțepăturii.

      Creatura trecea șuierând înainte și înapoi, lovind din nou și din nou. Thor dorea să poată trage sabia și să o atace – dar el a avea doar o mână liberă, și trebuia să înoate cu ea.

      Krohn, înotând alături de el, se întoarse și mârâi la creatură, un zgomot ce ridica părul pe ceafă, și, cum Krohn înota fără teamă spre ea, a speriat fiara, făcând-o să dispară sub ape. Thor oftă cu ușurare – până creatura a reapărut brusc pe partea cealaltă a sa, și l-a biciuit din nou. Krohn se întoarse și o urmări în jurul lor, încercând să o prindă, clămpănindu-și fălcile spre ea, și ratând întotdeauna.

      Thor înota din răsputeri, dându-şi seama că singura cale de ieşire din această problemă era să iasă din această mare. După ce a simțit ca și cum trecuse o eternitate, înotând mai greu decât o făcuse vreodată, a ajuns aproape de barcă, care se balansa violent pe valuri. Pe măsură ce o făcea, doi membri ai Legiunii, băieți mai mari care nu vorbeau niciodată cu Thor și colegii săi, îl așteptau acolo să-l ajute. Spre lauda lor, s-au aplecat și i-au întins o mână.

      Thor l-a ajutat mai întâi pe băiat, întinzându-se și ridicându-l în sus spre barcă. Băieții mai mari l-au apucat pe băiat de brațe și l-au tras în sus.

      Apoi Thor întinse mâna, îl apucă pe Krohn de stomac și îl aruncă afară din apă, în barcă. Krohn vocifera, cu toate cele patru labe zgâriind și alunecând pe barca de lemn, ud leoarcă, tremurând. El a alunecat pe fundul umed, de-a curmezișul bărcii. Apoi a sărit imediat înapoi, s-a întors și a alergat înapoi la margine, căutându-l pe Thor. Stătea acolo, privind în jos în apă, și scâncea.

      Thor se întinse și apucă mâna unuia dintre băieți, și era pe cale să se tragă în barcă, când dintr-o dată a simțit cum ceva puternic și musculos i s-a înfășurat în jurul gleznei și coapsei. Se întoarse și se uită în jos, și inima i-a înghețat când văzu o creatură ca un calmar verde-aprins, înfășurând un tentacul în jurul piciorului său.

      Thor strigă de durere când simți cârligele străpungându-i carnea.

      Thor și-a dat seama că, dacă nu făcea ceva repede, va fi terminat. Cu mâna liberă, a ajuns până la centură, a extras un pumnal scurt, s-a aplecat și a ciopârțit tentaculul. Dar tentaculul era atât de gros, încât pumnalul nu-l putea nici măcar străpunge.

      Dar l-a înfuriat. Capul creaturii s-a ivit brusc la suprafață – verde, fără niciun ochi şi cu două fălci pe gâtul său lung, una deasupra celeilalte – a deschis rândurile sale de dinţi ascuţiti şi i-a îndreptat spre Thor. Thor a simțit circulația oprindu-i-se în picior, și a știut că trebuia să acționeze rapid. În ciuda eforturilor băiatului mai mare de a-l ține, priza lui Thor aluneca, și se scufunda înapoi în apă.

      Krohn scâncea și țipa, cu părul de pe spate ridicat, sprijinindu-se de parcă era gata să se năpustească în apă. Dar chiar și Krohn trebuie să fi știut că era inutil să atace creatura asta.

      Unul dintre băieții mai mari a pășit înainte și a țipat:

      "Ferește-te!"

      Thor și-a lăsat capul în jos, iar băiatul a aruncat sulița. Acesta a trecut șuierând prin aer, dar a ratat, zburând inofensiv pe lângă creatură, și s-a scufundat în apă. Creatura era prea subțire și prea rapidă.

      Dintr-o dată, Krohn a sărit de pe barcă și înapoi în apă, aterizând cu fălcile deschise și dinții ascuțiți pe partea din spate a gâtului creaturii. Krohn a prins și a scuturat creatura în stânga și dreapta, fără să-i dea drumul.

      Dar era o bătălie pierdută: pielea creaturii era prea dură, și era prea musculoasă. Creatura l-a aruncat pe Krohn dintr-o parte în alta, apoi în cele din urmă l-a trimis zburând în apă. Între timp, priza creaturii s-a strâns pe piciorul lui Thor; era ca un clește, și Thor simțea că pierde oxigen. Tentaculele ardeau așa de tare, că Thor se simțea ca și cum piciorul îi era pe cale de a-i fi smuls din trup.

      Într-un ultimă încercare disperată, Thor a dat drumul mâinii băiatului și în aceeași mișcare s-a rotit și a pus mâna pe sabia scurtă de la centură.

      Dar nu a putut-o apuca la timp; a alunecat și a căzut cu fața în jos, în apă.

      Thor se simțea târât departe, tot mai departe de barcă, creatura trăgându-l în mare. Era târât înapoi, mai repede și mai repede, și cum s-a întins neputincios, a văzut barca dispărând din fața lui. Următorul lucru pe care îl știa, se simțea tras în jos, sub suprafața apei, departe în adâncurile Mării de Foc.

      CAPITOLUL NOUĂ

      Gwendolyn alerga în lunca deschisă, cu tatăl ei, regele MacGil, lângă ea. Era tânără, poate avea zece ani, iar tatăl ei era și el mult mai tânăr, de asemenea. Barba îi era scurtă, nearătând niciunul din semnele de fire albe pe care le va avea mai târziu în viață, iar pielea lui era lipsită de riduri, tinerească, strălucitoare. El era fericit, fără griji, și râdea din toată inima în timp ce o ținea de mână și fugea cu ea pe câmpuri. Acesta era tatăl pe care și-l amintea, tatăl pe care îl cunoștea.

      El a luat-o și a aruncat-o peste umăr, învârtind-o din nou și din nou, râzând mai tare și mai tare, iar ea chicotea isteric. Se simțea atât de în siguranță în brațele lui, și își dorea ca aceste momente împreună să nu se mai termine.

      Dar când tatăl ei a lăsat-o jos, s-a întâmplat ceva ciudat. Dintr-o dată, ziua a trecut de la o după-amiază însorită la amurg. Când picioarele lui Gwen au atins solul, nu mai erau pe pajiștea cu flori, ci blocați în noroi, până la gleznele ei. Tatăl ei era acum întins în noroi, pe spate, la câțiva pași de ea – bătrân, mult mai bătrân, prea bătrân – și era blocat. Chiar mai departe, zăcând în noroi, era coroana lui, strălucind.

      "Gwendolyn," a icnit el. "Fiica mea. Ajută-mă."

      El ridică o mână din noroi, întinzându-se spre ea, disperat.

      Era copleșită de o senzație iminentă că trebuie să-l ajute, și a incearcat să se ducă la el, să-l apuce de mână. Dar picioarele ei nu se clinteau. S-a uitat în jos și a văzut noroiul din jurul ei întărindu-se, uscându-se, crăpând. Ea se mișcă și se contorsionă, încercând să se elibereze.

      Gwen clipi și se pomeni stând pe parapetele castelului, privind în jos la Curtea Regelui. Ceva era în neregulă: cum privea în jos, ea nu a văzut splendoarea obișnuită și festivitățile, ci mai degrabă un cimitir întins. Acolo unde odată era așezată splendoarea strălucitoare a Curții Regelui erau acum morminte proaspete cât puteai vedea cu ochii.

      A auzit un târșâit de picioare, și inima ei s-a oprit în piept când s-a întors și a văzut un asasin, purtând o mantie neagră cu glugă, apropiindu-se de ea. El a sprintat spre ea, și-a tras gluga înapoi, dezvăluind o față grotescă, cu un ochi lipsă, cu o cicatrice groasă, zimţată peste orbita goală. El a mârâit, a ridicat o mână şi a ridicat