Intoarcerea Nosferatului. Alessandro Norsa

următoarea istorisire pe care am auzit-o în Piemonte şi face referire la legătura dintre „mărăciniˮşi vrăjitoare (masca):

       Pe undeva între Castiglion Tinella şi Valdivilla, aproape de o curbă, era o scurtătură ce se numea „scurtătura capreiË®. ToÅ£i cei care treceau pe acolo vedeau maschele. Dar, traversarea potecii era îngreunată de mărăcinii care blocau calea. Într-o zi, un bărbat mai curios şi mai curajos zise: „Chiar vreau să văd. Voi veni cu o coasă şi voi tăia toÅ£i mărăcinii ăştiaË®. Ajuns la faÅ£a locului, nici bine nu dădu o lovitură de coasă că şi auzi: „Loveşte încă o datăˮ. Dar băbatul nu a mai lovit a doua oară. ToÅ£i au înÅ£eles imediat că masca avea un braÅ£ tăiat.

      Ciulinul tăiat cu coasa „corespundeaË® de fapt braÅ£ului tăiat al mascherei. Aş dori să amintesc pe scurt despre o altă „credinţăˮ: „credinÅ£a cum că fetele cu ochi albaştri ar avea darul deochiuluiË®, iar asta nu se întâmplă doar – „uneoriË® – „ele o fac dinadinsË® (ne spune Lena). Totuşi, oricare ar fi explicaÅ£iile, nu aş nega că şi aici ne confruntăm cu simbolistica culorii albastre/ azurii/turcoaz ca semn al răului.

       Să ne ocupăm puÅ£in de istorisirile lui Alessandro Norsa. Autorul pune în evidenţă modul în care fiinÅ£ele răului se reunesc „plutind şi făcând cercuri în aerË® (p. ex 9). Dacă ar fi să definesc o caracteristică a acestor creaturi, le-aş asocia cu o formă geometrică: „cercË®/„curbăˮ/„spiralăˮ („curbaË® este un element care apare şi în istorioara piemonteză de care v-am pomenit anterior). În fine, în ceea ce priveşte practica de a înfige un ţăruş într-un mormânt (Norsa, p. ex 10), merită să amintim o istorisire întâlnită destul de des şi în zona folclorică italiană: o femeie care, în urma unui rămăşag, se duce singură în cimitir şi înfige un ţăruş într-un mormânt. Am putea considera că şi în cazul povestirilor cu „rămăşagul şi ţăruşulË® – să le numim aşa – s-ar putea atribui, cel puÅ£in în unele situaÅ£ii un sens analog: o „valoare de substratË® analogă.

       Alberto Borghini, 14.03.2015

      DRAGǍ CITITORULE

      Cine dintre noi nu a auzit niciodată vorbindu-se de Dracula sau de vampiri? Aceste nume sunt atât de populare încât ar putea fi considerate patrimonii culturale universale. De fapt, de trei sute de ani, cel puÅ£in o dată la un secol omenirea se lasă pradă unei mode vampirice: prima jumătate a secolului al XVIII-lea fu epoca aşa-zisei „ciume vampiriceË® iar, către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, romanul lui Bram Stoker „DraculaË® ne-a stârnit un viu interes. Chiar şi în epoca actuală se manifestă un nou val (începând cu sărbătoarea de Holloween şi continuând cu saga cinematografică Twilight).

       CărÅ£ile deja scrise pe această temă sunt aproape toate o copie fidelă a romanului lui Stoker, cu doar câteva mici deosebiri. Scopul acestei cărÅ£i nu este nici de a insista asupra celebrului roman al lui Stoker şi nici să intrăm în lumea filmelor de groază, după cum s-ar putea crede iniÅ£ial. Aceste lumi şi teme au fost amplu analizate de alÅ£i autori. Vom încerca în schimb să înÅ£elegem originile istoriei din negurile adânci ale miturilor antice şi în special ale celor care provin din România şi din Balcani, pentru că acolo s-a consolidat imaginea vampirului care s-a popularizat până astăzi. Pentru a intra mai bine în miezul subiectului, ne-am început cercetările cu lectura unor vechi texte de etnografie şi mitologie româneşti, după care ne-am îndreptat direct paşii spre Transilvania, pe urmele lui Dracula, străbătând sate şi discutând cu persoane, în căutare de indicii. O călătorie, aşadar, în trecut pentru a înÅ£elege unde s-au născut imaginea şi caracteristicile vampirului pe care le cunoaştem noi astăzi şi, de ce nu, chiar să-l întâlnim pe tărâmul din care provine.

      Introducere:

       sau o scurtǎ explicaÅ£ie a sensului acestei lucrǎri

      Să închidem pentru o clipă ochii şi să facem un exerciÅ£iu de imaginaÅ£ie închipuindu-l pe Dracula. Cum ni-l înfăţişăm ? Cel mai probabil înalt la stat, cu un chip vulturesc, cu nasul fin dar teribil de coroiat. Nările îi sunt extrem de arcuite, iar fruntea înaltă şi lată. Pleşuv la tâmple, dar cu păr îmbelșugat pe creştet. Sprâncenele stufoase i se unesc pe nas.

       Gura, sau ce se mai poate zări din ea de sub mustăţi, îi dă o înfăţişare destul de fioroasă şi aprigă. DinÅ£ii deosebit de albi şi ascuÅ£iÅ£i i se mijesc peste buze a căror strălucire profilează o vitalitate impresionantă pentru un bărbat de vârsta lui. Obrajii, deşi foarte scobiÅ£i, par fermi. FaÅ£a e conturată de urechi palide şi ascuÅ£ite şi de o bărbie proeminentă şi puternică. Întregul chip e învăluit de o încredibilă paloare. Dacă analizăm în detaliu această figură sinistră a lui Dracula zugrăvită de Stoker în romanul său, ne dăm seama că e o reprezentare caricaturală. Ca expert folclorist, Stoker a îngemănat într-un singur personaj figuri mitologice din diverse tradiÅ£ii, în deosebi din patrimoniul folcloric irlandez, pe care le-a amestecat cu mituri şi legende din alte ţări, în special din România. De exemplu, după cum vom vedea în continuare, sprâncenele abia vizibile le regăsim la figurile mitologice monstruoase din Europa de Est, în timp ce paloarea e specifică fantomelor bântuitoare şi a spiritelor rătăcite. Dar, să revenim la romanul nostru şi să ne ocupăm de alte elemente care ne-ar putea fi utile. Dracula e de viţă nobilă, e manierat şi vorbeşte multe limbi. Nu e aservitul nimănui, nu participă la evenimente mondene, nu se lasă sedus de plăcerile lumeşti, nici de mese rafinate şi copioase, nici de fete atrăgătoare. Dracula are puteri magice, cunoaşte atât de bine limbajul animalelor, încât le poate controla şi comanda cu uşurinţă. Are pielea rece ca de mort, iar imaginea nu i se reflectă în oglindă. Are o forţă ieşită din comun, o agilitate a mişcărilor fenomenală, te poate hipnotiza cu privirea transformându-te în câine, lup sau liliac. Ziua doarme, iar când doarme ai zice că e mort, deşi e perfect conştient de tot ce se întâmplă în jur. De ce sunt oare tocmai acestea coordonatele după care se orientează cunoştinÅ£ele noastre despre Dracula? Fără doar şi poate, în mare măsură se datorează geniului creativ al renumitului romancier irlandez care, cu multă abilitate şi măiestrie, pentru a-l implica cât mai mult pe cititor, a creat o imagine cât mai reală a lui Dracula, asociindu-l cu un personaj istoric real: temutul voievod valah, Vlad III, cara a trăit între anii 1431-1476, fiul lui Vlad II zis Dracul. Acest conducător, adversar redutabil al turcilor, a moştenit porecla de la tatăl său cunoscut ca Dracula care în româneşte înseamnă diavol; sufixul-ul corespunde articolului care, în limba română, este pus la sfârşitul cuvântului. Trebuie subliniat faptul că, din punct de vedere istoric, Vlad III zis Å¢epeş (Å£eapă