Jurământ De Glorie . Морган Райс

DOUĂZECI ȘI PATRU

       CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI CINCI

       CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI ȘASE

       CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI ȘAPTE

       CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI OPT

      “Viața o ține prețioasă fiecare om; ci, omul iubit de toți ține onoarea mult mai prețioasă ca viața.”

      -William Shakespeare Troilus și Cresida

      CAPITOLUL UNU

      Andronicus călarea cu mândrie spre centrul capitalei regale a clanului McCloud, flancat de sute dintre generalii săi şi târându-și după el cea mai apreciată posesiune: Regele McCloud. Dezbrăcat de armura lui, pe jumătate gol, cu trupul lui păros și gras tremurând, regele McCloud era legat fedeleș și prins de partea din spate a şeii lui Andronicus cu o frânghie lungă care-i lega încheieturile mâinilor.

      Cum Andronicus călărea încet, savurându-și triumful, îl târa pe McCloud pe străzi, peste murdărie și pietriș, ridicând un nor de praf. Oamenii lui McCloud se adunau și căscau gura. Îl putea auzi pe McClaud strigând după ajutor, zvârcolindu-se de durere pe când era purtat pe străzile propriului oraș. Andronicus radia. Chipurile oamenilor lui McCloud se strângeau de frică. Iată-l pe fostul lor rege, acum ultimul dintre sclavi. Era una dintre cele mai frumoase zile din memoria lui Andronicus.

      Andronicus fusese surprins de cât de uşor fusese să cucerească oraşul lui McCloud. Părea că oamenii lui McCloud erau demoralizați chiar înainte ca atacul să înceapă. Oamenii lui Andronicus îi învinseseră ca fulgerul, miile sale de soldaţi repezindu-se și copleșindu-i pe cei câţiva soldaţi care au îndrăznit să se apere şi ocupând oraşul cât ai clipi din ochi. Trebuie să-și fi dat seama că nu avea rost să reziste. Toți și-au depus armele presupunând că, dacă se predau, Andronicus îi va lua captivi.

      Dar ei nu-l cunoșteau pe marele Andronicus. El disprețuia capitularea. Nu lua captivi, şi faptul că ei își depuseseră armele doar făcea lucrurile mai uşoare pentru el.

      Străzile oraşului lui McCloud șiroiau de sânge cum oamenii lui Andronicus au măturat fiecare alee, fiecare stradă, măcelărind fiecare bărbat pe care l-au putut gasi. Femeile și copiii i-a luat ca sclavi, aşa cum a făcut întotdeauna. Casele le-au jefuit, una câte una.

      Cum Andronicus călarea acum încet pe străzi, supraveghindu-și triumful, a văzut cadavre pretutindeni, mormane de prăzi, casele distruse. Se întoarse şi clătină din cap spre unul dintre generalii săi şi, imediat, generalul a ridicat o torţă mare, a făcut semn oamenilor săi, şi sute dintre ei s-au răspândit în tot orașul, dând foc acoperişurilor de paie. Flăcările s-au ridicat peste tot în jurul lor, încercând să ajungă la cer, şi Andronicus putea deja începe să simtă căldura de aici.

      "NU!" a urlat McCloud, zbătându-se pe pământ în spatele lui.

      Andronicus a rânjit mai larg și a mărit pasul, îndreptându-se spre o piatră deosebit de mare; s-a auzit un trosnet satisfăcător, și a știut că trupul lui McCloud a trecut peste ea.

      Andronicus simțea o mare satisfacţie văzând acest oraș arzând. La fel cum făcuse în fiecare oraș cucerit din imperiul său, mai întâi avea să radă orașul de pe fața pământului, apoi avea să-l construiască din nou, cu proprii oameni, propiii generali, propriul său Imperiu. Era felul lui de a face lucrurile. Nu vroia nicio urmă a vechiului. El construia o lume nouă. Lumea lui Andronicus.

      Inelu, Inelul sacru care le scăpase tuturor strămoșilor săi era acum teritoriul lui. Abia de-i venea să creadă. A inspirat adânc, minunându-se cât de măreț era. În curând, va traversa Ținuturile Înalte și va cuceri și cealaltă jumătate a Inelului. Atunci nu va mai fi niciun loc rămas pe planetă unde să nu fi călcat piciorul lui.

      Andronicus a călărit până la statuia falnică a lui McCloud, în piaţa oraşului, şi s-a oprit în fața ei. Stătea acolo ca un altar, înălțându-se cincizeci de pași, făcută din marmură. Arăta o versiune a lui McCloud pe care Andronicus nu o recunoștea - un McCloud tânăr, în formă, musculos, mânuind mândru o sabie. Arăta un ego de maniac. Pentru asta, Andronicus l-a admirat. O parte din el a vrut să ia statuia înapoi acasă, s-o instaleze în palatul său ca trofeu.

      Dar o altă parte din el era prea dezgustată de ea. Fără să se gândească, a coborât mâna, și-a scos praștia — de trei ori mai mare decât a oricărui om, suficient de mare pentru a ține o piatră de dimensiunea unui bolovan mai mic — s-a întins înapoi şi a aruncat cu toată puterea.

      Bolovanul a zburat prin aer şi a lovit capul statuii. Capul de marmură al lui McCloud s-a sfărâmat în bucăți, explodând de pe corp. Apoi Andronicus a urlat, și-a ridicat îmblăciul de două mâini, s-a repezit și a lovit cu toată puterea.

      A zdrobit torsul statuii și marmura a căzut de pe soclu, prăbușindu-se la pământ, sfărâmându-se cu un zgomot puternic. Andronicus și-a întors calul și s-a asigurat, înaintând, că trupul lui McCloud era sfâșiat de așchii.

      „Vei plăti pentru asta!", a strigat slab McCloud, în agonie.

      Andronicus a râs. Întâlnise mulţi oameni de-a lungul vieţii, dar acesta ar putea fi până la urmă cel mai jalnic dintre toți.

      „Chiar o să plătesc?" a strigat Andronicus.

      McCloud ăsta era prea greu de cap; încă nu aprecia măreția marelui Andronicus. Trebuia să fie învățat, odată pentru totdeauna.

      Andronicus a studiat oraşul, şi privirea i-a căzut pe ceea ce cu siguranţă era castelul McCloud. A dat pinteni calului și a pornit în galop, cu oamenii lui urmându-l, târându-l pe McCloud de-a curmezișul curții prăfuite.

      Andronicus a călărit peste zecile de trepte de marmură, corpul lui McCloud bufnind în spatele lui, strigând şi gemând cu fiecare pas, apoi a continuat să călărească, trecând chiar prin intrarea de marmură. Oamenii lui Andronicus erau deja de gardă la uși, având la picioare corpurile însângerate ale foștilor soldați McCloud. Andronicus a zîmbit cu satisfacţie să vadă că, deja, fiecare colţ al oraşului era al lui.

      A continuat să înainteze pe ușile mari ale castelului, în interiorul unui coridor cu tavane înalte, arcuite, toate din marmură. S-a minunat de excesele acestui rege McCloud. În mod clar nu a cruțat nicio cheltuială în a se răsfăța.

      Acum venise și ziua lui. Andronicus a continuat să călărească împreună cu oamenii săi pe coridoare largi, copitele cailor creând ecouri din pereti, spre ceea ce fusese în mod clar Sala tronului McCloud. A năvălit prin ușile de stejar şi s-a dus chiar în centrul camerei, la un tron obscen, lucrat din aur, aşezat în centrul camerei.

      Andronicus a descălecat, a urcat lent treptele de aur şi s-a aşezat în el.

      A răsuflat profund cum s-a întors și și-a studiat oamenii, zecile lui de generali stând călare, așteptându-i porunca. S-a uitat la McCloud, însângerat, legat în continuare de calul lui, gemând. A studiat această sală, a examinat pereții, steagurile, armurile, armele. S-a uitat la lucrătura tronului și a admirat-o. S-a gândit dacă să-l topească sau să-l ia înapoi pentru el. Poate că-l va da unuia dintre generalii săi mai puțin importanți.

      Desigur, acest tron nu era nimic față de propriul tron al lui Andronic, cel mai mare tron din toate regatele, unul pe care douăzeci de muncitori avuseseră nevoie de patruzeci de ani ca să-l termine. Construcția lui începuse în timpul vieții tatălui său și se terminase în ziua în