Jurământ De Glorie . Морган Райс

      CAPITOLUL ȘAPTE

      Erec stătea pe cal, respirând greu, pregătindu-se să-i atace pe cei două sute de soldați din fața lui. Se luptase cu vitejie și reușise să doboare prima sută - dar acum umerii lui erau slăbiți și îi tremurau mâinile. Mintea lui era pregătită să lupte pentru totdeauna - și totuși, nu știa cât timp o va urma și corpul său. Totuși, va lupta din răsputeri, la fel cum o făcuse întreaga viață, și va lăsa ursita să ia acea decizie pentru el.

      Erec a strigat și a îmboldit calul necunoscut pe care-l furase de la unul dintre oponenții săi și s-a repezit spre soldați.

      Ei s-au repezit spre el, răspunzând strigătului său singuratic cu strigătele lor feroce. Mult sânge se vărsase deja pe acest câmp și, în mod clar, nimeni nu avea să plece fără ca cealaltă parte să fie moartă.

      Cum a șarjat, Erec a scos de la brâu un cuțit de aruncat, a țintit și l-a aruncat spre soldatul din fruntea celorlalți. A fost o aruncare perfectă, înfigându-i-se în gât, iar soldatul și-a dus mâinile la gât, scăpând frâiele, și a căzut de pe cal. După cum sperase Erec, a căzut înaintea picioarelor celorlalți cai, făcându-i pe câțiva să se împiedice de el și trimițându-i grămadă la pământ.

      Erec și-a ridicat cu o mână sulița, scutul cu cealaltă, și-a coborât apărătoarea coifului peste față și a șarjat din răsputeri. Va șarja această armată cât de repede și de puternic putea, va lua ce lovituri vor fi și va tăia o linie prin mijlocul ei.

      Erec a urlat când a atacat grupul. Toți anii de lupte în turniruri l-au ajutat mult, și și-a folosit măiastru sulița lungă pentru a doborî un soldat după altul, trântindu-i pe toți la pământ. S-a ghemuit și, cu cealaltă mână, s-a acoperit cu scutul; a simțit o ploaie de lovituri căzând asupra lui, asupra scutului, asupra armurii, din toate direcțiile. Era lovit de săbii și topoare și măciuci, o furtună de metal, și Erec s-a rugat ca armura să-i reziste. Și-a ținut strâns sulița, eliminând cât de mulți soldați a putut pe când șarja, tăindu-și drum prin marele grup.

      Erec n-a încetinit și, după circa un minut de călărit, a străpuns în final de cealaltă parte, la loc liber, după ce tăiase o potecă de distrugere chiar prin mijlocul grupului de soldați. Doborâse cel puțin o duzină de soldați - dar suferise pentru asta. Respira greu, corpul îl durea, sunetul metalului lovit încă îi zăngănea în urechi. Se simțea ca și cum ar fi trecut printr-o mașină de tocat. S-a uitat în jos și a văzut că era acoperit cu sânge; din fericire, nu simțea nicio rană majoră. Păreau să fie zgârieturi și tăieturi minore.

      Erec a călărit într-un cerc larg, venind înapoi, pregătindu-se să înfrunte din nou armata. Și ei se întorseseră, pregătindu-se să-l atace din nou. Erec era mândru de victoriile sale de până acum, dar începea să-i fie greu să-și recapete suflul, și știa că încă o trecere prin grup ar putea să-i fie fatală. Totuși, s-a pregătit să șarjeze din nou, nefiind niciodată dispus să dea înapoi de la luptă.

      Un strigăt neobișnuit s-a ridicat brusc din spatele armatei, și la încept Erec a fost confuz să vadă un contingent de soldați atacând din spate. Dar apoi a recunoscut armura, și inima i-a crescut în piept: era prietenul său apropiat din rândul Cavalerilor de Argint, Brandt, împreună cu Ducele și duzini dintre oamenii săi. Inima lui Erec s-a strâns când a observat-o pe Alistair printre ei. Îi ceruse să rămână în siguranța castelului, iar ea nu-l ascultase. Pentru asta, o iubea mai mult decât ar fi putut spune.

      Oamenii Ducelui au atacat din spate cu un strigăt feroce de luptă, provocând haos. Jumătate din armată s-a întors să li se opună și s-au întâlnit cu un mare zăngănit de metal, Brandt conducându-i cu securea lui de două mâini. A îndreptat-o spre soldatul din frunte, tăindu-i capul, apoi și-a rotit securea în jur în aceeași mișcare și a înfipt-o în pieptul altui bărbat.

      Erec, inspirat, și-a simțit forțele revenind: a profitat de haos și a șarjat spre cealaltă jumătate a armatei. Cum galopa, s-a aplecat și a ridicat o suliță înfiptă în pământ, s-a dat pe spate și a aruncat-o cu forța a zece bărbați. Sulița a trecut prin gâtul unui soldat și a continuat să zboare, înfigându-se în pieptul altuia.

      Apoi Erec și-a ridicat sabia sus și a coborât-o asupra primului soldat pe care l-a întâlnit, tăindu-i în jumătate coada măciucii, apoi rotind-o și tăindu-i capul bărbatului.

      Erec a continuat să lupte, aruncându-se în grupul de bărbați cu toată energia care-i rămăsese, împungând, blocând, parând, atacând toți soldații care-l copleșeau din toate părțile. Alternativ ridica scutul, blocând lovitură după lovitură, și ataca; în câteva momente, toți soldații veneau spre el, duzini întregi, atacându-l din fiecare direcție.

      A omorât mai mulți decât putea număra, dar erau pur și simplu prea mulți, chiar și cu oamenii Ducelui ținându-i ocupați pe cei din spate. Unul dintre ei a strecurat o lovitură cu măciuca prin apărarea lui Erec, lovindu-l în spinare, între omoplați; Erec a strigat de durere când bila de metal cu țepi i-a aterizat pe coloană. A căzut de pe cal, la pământ, impactul tăindu-i răsuflarea.

      Dar nu s-a dat bătut. Instinctele lui au preluat controlul și a avut prezența de spirit să se rostogolească imediat, să-și ridice scutul și să blocheze o lovitură care venea spre capul său. Apoi a parat cu sabia, tăindu-i mâna bărbatului.