Vânătoarea De Comori. Stephen Goldin

creată într-o eprubetă și crescută într-o cuvă pentru a servi o anumită funcție.

      Îi luă mâna și îl conduse înapoi pe ringul de dans, urmărind reacția lui Ambic Jusser cu colțul ochiului. Era la fel de bună pe cât anticipase. Nu era foarte mulțumit. Dar nici vreunul dintre ceilalți oameni de la Bal, care făcuseră mari eforturi toată seara pentru a ignora androidul. Acum, prezența lui a fost recunoscută de unul dintre cei mai importanți membri ai societății, iar invitația de a dansa i-a ridicat statutul acestuia.

      Tyla putea simți mânia și indignarea care radia prin hol, deghizată cu zâmbete politicoase și expresii stupide. Iar ei nu-i păsa. Poziția ei era suficient de stabilă pentru a calma orice furtună; cel mai important lucru era că răzbunarea ei pe Jusser să fie cât mai amănunțită posibil. Nu-și va reveni prea repede din această lovitură.

      Pe măsură ce ei începură să danseze, a devenit din ce în ce mai evident că androidul era pe atât de stângaci pe cât părea. Tyla s-a prefăcut că nu observă și chiar a făcut tot ce-i stătu în putință pentru a masca câteva dintre greșelile creaturii. Ea s-a ținut distantă și s-a concentrat pe dans, cu ochii goi îndreptați în față.

      − Ei bine, cel puțin eu aș putea să mă prezint, spuse androidul ezitant. − Numele meu este Johnathan R.

      − Ce bine pentru tine, răspunse Tyla. Circumstanțele ar putea să o constrângă să danseze cu această creatură, dar nu va trebui să meargă atât de departe încât să fie politicoasă cu el.

      Androidul s-a fâstâcit și a ratat doi pași. − Știu că sunteți Tyla deVrie, pentru că l-am auzit pe android când v-a anunțat la ușă.

      − Inteligent.

      A ratat și alți pași iar Tyla s-a încordat. Trebuia să fie atât de bufon?

      − Domnișoară deVrie, sunteți foarte frumoasă și sunt sigur că ați fi putut dansa cu orice bărbat de la Bal în seara asta. E evident că nu vă place de mine. De ce mi-ați cerut să dansez?

      − N-am mai dansat cu un andro înainte.

      El s-a oprit de tot. − Oo. Păi sunt sigur că ați descoperit o experiență nouă și interesantă. Acum, dacă mă scuzați, domnișoară deVrie, am o afacere importantă de tratat înapoi la masa mea. Mulțumesc foarte mult pentru dans. Și a plecat, întorcându-se cu spatele la ea și merse crispat la masa pe care o ocupase toată seara.

      Orchestra s-a oprit din cântat. Toți s-au oprit din dans. Conversațiile au încetat. Și toate privirile înțepeniră îndreptate spre un singur loc din sala enormă.

      Tyla putea simți, din depărtare, atenția pe care o primea, dar chiar și acea putere prea concentrată de-abia putea declanșa ceva în creierul ei. Mintea ei îi era amorțită. Acest lucru nu i se putea întâmpla tocmai ei, nu Tylei deVrie. Cum ar putea un android să îndrăznească să plece din fața ei − mai ales după ce ea s-a înjosit să danseze cu el? Singura răsplată pentru amabilitatea ei fusese să-i știrbească imaginea în ochii tuturor celor importanți.

      Zâmbetul se întoarse pe buzele lui Ambic Jusser. Fusese răzbunat de insulta Tylei fără să încerce nimic. A început să se apropie din nou de ea. Din partea cea mai îndepărtată a sălii, Barb se îndrepta și ea spre ea, cu o privire ciudată de simpatie pe față.

      Dar Tyla n-ar lăsa să se întâmple așa ceva. În cel mai rău caz - și, în măsura în care o preocupa pe ea - își va păstra onoarea. Cu un autocontrol născut de ani de pregătire socială, și-a ridicat capul cu mândrie și a mers spre gravtub. Câmpul se înmuie în jurul picioarelor ei în timp ce intra, ridicând-o ușor în sus, până ajunse la mezanin. Ea a ieșit din tub și, cu demnitate, ieși din sală.

      Reporterii erau încă acolo, fără să știe de cataclismul social care tocmai a lovit-o. Tyla deVrie umbla maiestuoasă prin fața lor la postul de apel și își ridică cu grație degetul mare spre scaner. Momente mai târziu, limuzina sa a tras la marginea drumului, ușa alunecă și o primi înăuntru. Intră și ușa se închise din nou, ascunzând-o de ochii lumii.

      De-abia atunci scutul ei emoțional s-a descompus. – Portul spațial, spuse ea cu o voce care de-abia se auzea, iar mâinile îi tremurau atât de tare încât a trebuit să încerce de trei ori, până a putut să-și pună degetul cu cip pe scaner pentru a-și verifica identitatea.

      Limuzina a alunecat încet pe strada întunecată.

      Capitolul 2: Marea Decolare

      În zile de început ale călătoriei interstelare umane, nu exista un model prestabilit. Dar, din moment ce Natura aruncă anarhia în aceeași clasă detestabilă cu vidul, relațiile de putere au început să construiască imperii comerciale, conglomerate de producție, supremații bancare. Acestea și altele au crescut rapid, unele întinse pe durata unei singure vieți.

      Foarte curând, au existat unii oameni cu o valoare intrinsecă mai mare decât a altora. Și, pe măsură ce puterea se agăță de putere, acești oameni valoroși gravitează unul față de celălalt.

      La început, acești oameni s-au văzut unii pe alții ca amenințări, iar luptele fură feroce. Dar treptat s-a recurs la un armistițiu. Sursa inițială a bogăției lor - pătura oamenilor de rând − a rămas constantă. Au desemnat cercuri sociale pentru a se deosebi de masele vulgare care se îngrămădeau în umbrele de afară. Ei au format Societatea.

      Natura în mod normal instituie verificări și echilibre asupra sistemelor sociale. Dar în acest caz, a greșit - a făcut distanțele prea mari. În timp ce navele puteau să străpungă spațiul dintre sistemele stelare în câteva zile sau săptămâni, nicio metodă de comunicare nu era mai rapidă. Forța care ar fi trebuit să țină sub control această Societate - un guvern puternic, centralizat - nu putea fi organizat la scară interstelară.

      S-au făcut mai multe încercări de înființare a guvernelor interstelare; dar au eșuat mizerabil și unanim. Cu doar câteva legi comune între sutele de planete unde locuia omul, fără legi în spațiul interstelar și fără acorduri adecvate de extrădare între sistemele stelare, orice om care era capabil să călătorească liber de la o stea la alta putea de fapt să se considere deasupra regulilor oamenilor obișnuiți.

      Membrii Societății erau singurii care își puteau permite să călătorească liber printre stele. Cu bogățiile lor personale enorme, de fapt, nu aveau altceva de făcut decât să călătorească...

      Deși mintea umană tinde în mod constant către comoditatea infinită, nu poate accepta acest lucru atunci când se întâmplă. Membrii Societății au trebuit să găsească să facă ceva cu timpul lor, înainte să putrezească ca niște fructe vechi uitate de o lună. Nu puteau să muncească sau să facă altceva care să se asemene, nici de departe, cu distracțiile oamenilor mici, așa că au convenit să se joace pentru relaxarea fizică.

      Un sistem complicat de protocol a apărut în rândurile societății. Pentru a se asigura că va fi folosit, au fost create numeroase scuze pentru a atrage oamenii împreună − baluri, petreceri și alte forme de divertisment social. Acestea au oferit un motiv constant de salturi pe alte planete precum și o atât de necesară schimbare a companiei și a atmosferei.

      Dar și mai importante decât petrecerile erau jocurile. Au fost create sporturi elaborate și deseori imorale, pentru a oferi entuziasm, material de conversație și un punct de plecare pentru provocările competitive. Unele dintre jocuri erau teste de rezistență fizică, altele erau teste de agilitate mentală, iar altele erau o combinație a celor două.

      Culminarea tuturor acestora era Vânătoarea de Comori. Ea avea loc la fiecare douăzeci de ani, deoarece nervii oamenilor nu puteau să îndure așa ceva mai rar sau mai des. Era atât de mare încât interesul pentru aceasta nu se limita doar la cercurile Societății. Poveștile