Transformată. Morgan Rice

ea spre grup.

      Puștiul din mijloc, de cel puțin un metru nouăzeci și trei, musculos, a râs înapoi.

      "Sau ce?", a intrebat, vocea lui foarte profundă.

      Caitlin a simțit cum lumea se mișcă repede pe lângă ea, și și-a dat seama că a fost îmbrâncită puternic din spate. Și-a ridicat coatele când a lovit betonul, dar asta abia i-a amortizat căderea. Cu coada ochiului își putea vedea jurnalul zburând, hârtiile neprinse răspândindu-se peste tot.

      A auzit râsete. Și apoi pași, venind spre ea.

      Inima bătea să-i sară din piept, iar adrenalina i-a dat un impuls. A reușit să se rostogolească și să se ridice în picioare chiar înainte ca ei să ajungă. A plecat în sprint pe alee, alergând pentru viața ei.

      Au urmărit-o îndeaproape.

      La una dintre numeroasele ei școli, demult, atunci când Caitlin credea ca va avea un viitor lung undeva, se apucase de atletism, și și-a dat seama că era bună la asta. Cea mai bună din echipă, de fapt. Nu la distanțe lungi, ci la sprint 100 de metri. Putea chiar să-i depășească pe mulți dintre baieți. Iar acum, a venit înapoi ca o inundație.

      Ea fugea pentru viața ei, iar băieții nu au putut-o prinde.

      Caitlin s-a uitat înapoi și a văzut cât de mult în urmă erau, și a simțit cu optimism că îi putea întrece pe toți. Trebuia doar să facă cotiturile corecte.

      Aleea se termina în T, și ea putea coti fie la stânga fie la dreapta. Nu avea timp pentru a-și schimba decizia dacă dorea să-și mențină avantajul, și trebuia să aleagă rapid. Totuși, nu putea vedea ce era după fiecare colț. Orbește, a cotit spre stânga.

      S-a rugat să fie alegerea potrivită. Haide. Te rog!

      Inima ei s-a oprit când a făcut o întoarcere ascuțită și a văzut că aleea se înfunda.

      Mișcare greșită.

      O fundătură. Ea a fugit până la perete, căutând o ieșire, orice ieșire. Dându-și seama nu era niciuna, s-a întors să facă față atacatorilor ei care se apropiau.

      Cu respirația tăiată, i-a privit dând colțul și apropiindu-se. Putea vedea peste umerii lor că dacă ar fi cotit la drepta, ar fi fost acasă, liberă. Desigur. Doar norocul ei.

      "Bine, cățea," a spus unul dintre ei, "vei suferi acum."

      Dându-și seama că nu avea nici o cale de ieșire, au mers încet spre ea, respirând greu, rânjind și savurând violența care urma.

      Caitlin a închis ochii și a respirat adânc. A încercat să-și dorească ca Jonah să se trezeasca, să apară după colț, treaz și atotputernic, gata să o salveze. Dar a deschis ochii și el nu era acolo. Doar atacatorii ei. Apropiindu-se.

      S-a gândit la mama ei, la cum o ura, la toate locurile unde a fost forțată să trăiască. S-a gândit la fratele ei, Sam. S-a gândit la cum va fi viața ei după această zi.

      S-a gândit la toată viața ei, la felul în care a fost întotdeauna tratată, la felul în care nu a înțeles-o nimeni, la felul în care nimic n-a mers bine pentru ea. Și ceva a făcut clic. Cumva, îi ajunsese.

      Nu merit asta. NU merit asta!

      Și apoi, dintr-o dată, ea a simțit.

      A fost un val, ceva diferit de tot ce a experimentat vreodată. A fost un val de furie, inundând-o, făcându-i sângele să fiarbă. S-a concentrat în stomac, și s-a răspândit de acolo. Își simțea picioarele înrădăcinate în pământ, ca și cum ea și betonul erau una, și putea simți acea putere primară biruind-o, curgându-i prin încheieturi, în sus pe brațe, în umeri.

      Caitlin a dat drumul unui strigăt primar care a surprins-o și a speriat-o chiar și pe ea. Când primul băiat s-a apropiat și a pus mâna musculoasă pe încheietura mâinii ei, ea a privit cum mâna a reacționat pe cont propriu, a apucat încheietura atacatorului ei și a răsucit-o spre spate la un unghi drept. Fața puștiului s-a contorsionat în șoc în timp ce încheietura mâinii, și apoi brațul, i-au fost rupte în două.

      El a căzut în genunchi, țipând.

      Ochii celorlați trei băieți s-au deschis larg, surprinși.

      Cel mai mare dintre cei trei s-a repezit direct spre ea.

      "Tu fu-"

      Înainte de a putea termina, ea a sărit prin aer și și-a înfipt ambele picioare fix în pieptul lui, făcându-l să zboare înapoi aproximativ trei metri și trântindu-l într-un grup de tomberoane metalice.

      El stătea acolo, nemișcat.

      Ceilalți doi băieți s-au uitat unul la altul, șocați. Și cu adevărat speriați.

      Caitlin a pășit în față și, simțind o putere inumană curgând prin ea, s-a auzit mârâind în timp ce i-a ridicat pe cei doi puști (fiecare de două ori dimensiunea ei), ridicându-i la vreun metru de pământ, cu o singură mână.

      Cum atârnau legănându-se în aer, ea i-a balansat înapoi, apoi unul spre celălalt, strivindu-i unul de altul cu o forță incredibilă. Amândoi s-au prăbușit la pământ.

      Caitlin stătea acolo, respirând, spumegând de furie.

      Nici unul dintre cei patru băieți nu se mișca.

      Ea nu se simțea ușurată. Dimpotrivă, vroia mai mult. Mai mulți puști cu care să se lupte. Mai multe corpuri pe care să le arunce.

      Și mai dorea altceva.

      Ea a avut deodată o viziune limpede, și a fost capabilă să focalizeze pe gîturile lor, expuse. Putea vedea până la o zecime de țol, și putea vedea, de unde stătea, fiecare venă pulsând. Vroia să muște. Să se hrănească.

      Neînțelegând ce se întâmplă cu ea, își aruncă capul pe spate și scoase un țipăt nepământean, creând ecouri pe clădiri și în josul străzii. Era un țipăt primar de victorie, și de furie neîmplinită.

      Acesta era țipătul unui animal care vroia mai mult.

      CAPITOLUL DOI

      Caitlin stătea în fața ușii noului ei apartament, holbându-se, și dintr-o dată și-a dat seama unde se afla. Nu avea nicio idee cum ajunsese acolo. Ultimul lucru pe care și-l amintea, era că a fost pe alee. Cumva, a reușit să ajungă înapoi acasă.

      Își amintea, totuși, fiecare secundă din ceea ce se întâmplase în acea alee. A încercat să-l șteargă din mintea ei, dar nu a putut. S-a uitat în jos, la brațe și mâini, așteptându-se să arate diferit – dar acestea erau normale. La fel cum fuseseră întotdeauna. Furia a măturat prin ea, transformând-o, apoi a plecat la fel de repede.

      Dar efectele secundare au rămas: ea se simțea golită, de exemplu. Amorțită. Și mai simțea ceva. Încă nu își putea da seama clar. Imagini continuau să apară intermitent prin mintea ei, imagini ale gâturilor expuse ale acelor bătăuși. Ale bătăilor de inimă pulsând. Și a simțit o foame. O poftă.

      Caitlin chiar nu vroia să se întoarcă acasă. Nu vroia să aibă de-a face cu mama ei, mai ales astăzi, nu vroia să aibă de-a face cu un loc nou, cu despachetatul. Dacă nu ar fi fost Sam acolo, ea s-ar fi întors și ar fi plecat. Unde ar merge, ea nu avea nicio idee – dar cel puțin va merge pe jos.

      Inspiră adânc și se întinse și puse mâna pe clanță. Fie clanța era caldă, fie mâna ei era la fel de rece ca gheața.

      Caitlin a intrat în apartamentul prea luminos. Putea mirosi mâncarea pe aragaz – sau, probabil, în cuptorul cu microunde. Sam. Întotdeauna ajungea acasă mai devreme și pregătea cina. Mama ei nu va fi acasă pentru multe ore.

      "Asta nu arată ca o primă zi bună."

      Caitlin s-a întors, șocată la auzul vocii mamei ei. Stătea acolo, pe